VIDEO Cum ne-am petrecut primii ani de libertate, după Era Ceauşescu: milioane de români visau la banii lui JR din Dallas, suspinau după Dylan din Beverly Hills şi se iubeau ca Sclava Isaura şi Don Leoncio

JR din Dallas, Dylan din Beverly Hills şi Magicianul, trei personaje importante din viaţa românilor, în anii 90

După căderea regimului comunist, românii aveau acces la poveşti cum nici nu îndrăzniseră să viseze până atunci. Intrigi amoroase neverosimile unui român de rând sau poveşti despre bogăţie şi confortul adus de aceasta. Dincolo de micile ecrane, mulţi români vedeau adevărate modele în personajele preferate.

Televizorul în perioada post-comunistă a reprezentat hrana zilnică pentru majoritatea românilor. Dacă înainte de 1989, Televiziunea Română oferea, între opt şi zece seara, două ore de emisie, care cuprindea un telejurnal, un film artistic rulat în mai multe episoade, pentru că nu era timp, şi alte emisiuni patriotice, în 1990 au năvălit în viaţa românilor serialele.
Marcel Tolcea, scriitorul şi directorul Muzeului de Artă din Timişoara, cunoscut şi ca mare cinefil, a povestit o întâmplare care arată cel mai bine ce însemna televizorul la începutul anilo 90.

„Acest lucru mi l-a povestit un prieten bun, care mergea să facă micul trafic în pieţele din fosta Iugoslavie, unde se vindea cam orice. La sârbi se difuzau filme seriale pe timpul lui Ceuşescu, care mai apoi au apărut la noi. Exista în piaţa din Zrenjanin o femeie, care vindea poveşti despre serialul Dalas. Românii făceau coadă la ea, pentru a afla ce urmează în următorul episod, pentru o sumă modică. Era preţul unui pachet de ţigări. A fost un business pentru ea, pentru că românii erau atât de vrăjiţi de acest serial încând dădeau bani să afle ce se va întâmpla. Serialele făceau parte din vieţile lor”, a declarat Marcel Tolcea.

Filmele de după Revoluţie ţineau şi de foame

 „Televizorul a fost mai mult decât aliment. Multe din serialele de după 1990 erau tot un fel de telenovele. Tot din categoria «soap opera» făceau parte Beverly Hills sau Salvaţi de clopoţel. Mie mi-a plăcut doar Twin Peaks, un film rafinat, de cultură, care a adus un alt aer, misterios”, a mai spus Tolcea.

Serialele difuzate la televizor, mai ales după apariţia canalelor comerciale, au ţinut în priză românii, care îşi întrerupeau orice activitate pentru a putea vedea următorul episod. „Nu e nimic nou. Ce se întâmplă acum cu Suleiman Magnificul se întâmpla cu Sclava Isaura. Imaginarul colectiv are nevoie de vieţi second-hand ca de hrană. Cu cât o societate e mai săracă, cu atât prinde mai bine şi e mai mare nevoia de acest refugiu. Serialele au reprezentat destracţia oamenilor săraci, simpli. Nici nu era Internetul şi nici nu aveau bani unde să se ducă. Pe de altă parte, a fost şi răzbunarea lor faţă de cei bogaţi, prin personajele sărace ale filmelor. Îşi luai revanşa faţă de cei care în realitate aveau ură. Era parte din amânare disperării. Oamenii se culcau răcoriţi după filmele seriale”, a afirmat Tolcea.

Corrado Cattani, un inspector de poliţie ce şi-a dedicat viaţa luptei împotriva mafiei, în serialul Caracatiţa, avea să reprezinte modelul visat de români într-o societate coruptă. „Caracatiţa era un film  ca o premoniţie. Era încărcat cu momente de tensiune ale neînfricatului comisar de poliţie, care s-a pus la luptă cu mafia din Italia. Avea un impact social fantastic. Un alt film bun a fost şi Twin Peaks-ul lui David Lynch, un regizor foarte bun. Ambele filme aveau şi o coloană sonoră foarte faină, care erau ca hiturile de azi. Una peste alta, românii apreciau filmele în care existau personaje de gen haiducesc, care ia de la bogaţi şi dă la săraci. Suntem un tip de popor medieval, cum sunt şi cele sud-americane, de unde de altfel vin aceste telenovele”, a afirmat profesorul Daniel Vighi.

Cum ne-au schimbat gândirea serialele occidentale

Printre cele mai cunoscute şi mai de impact seriale difuzate în România postdecembristă se numără Dallas, Santa Barbara, Pasarea Spin, Sclava Izaura, Dinastia. Primul dintre ele este cel mai vizionat serial din ţara noastră din toate timpurile. Interzis de Ceaşescu şi reluat imediat după Revoluţie, serialul american a însămânţat vise şi speranţe în minţile românilor, care nu se dezlipeau de micile ecrane atunci când producţia începea.

Ne-au influenţat însă în bine aceste seriale care au făcut furori la vremea lor? Profesorul doctor universitar Nicu Gavrilu, din Iaşi, specialist în sociologie, susţine că nu. „Perioada de transfer şi criza au confirmat, din punctul meu de vedere, o teorie sociologică a trăirii vieţii prin transfer, prin delegaţie. Urmârind serialele cunoscute, cum au fost Dallas, Santa Barbara sau altele, inspirate din viaţa unor oameni înstăriţi din Occident, viaţă privată şi romanţată, românii au simţit nevoia să se raporteze la personajele serialelor ca la nişte veritabile modele. De obicei oamenii săraci sau de condiţie medie şi-au trăit viaţa prin delegaţie, identificându-se pe plan imaginar cu personajele celebre”, a explicat Gavriluţă, pentru Adevărul.

Copii cu numele Bobby şi Pamela

Sociologul s-a mai referit la dorinţa acerbă a oamenilor de a se identifica cu personajele din seriale, demonstrată şi de faptul că mulţi români, în anii ’90, îşi botezau copiii cu numele acelor personaje, chiar dacă, adaptate pe plan autohton, ele sunau ridicol. „Nu a fost un lucru bun, pentru că oamenii nu au fost pregătiţi. S-au amăgit şi au trăit la nesfârşit într-o reverie. Mulţi au gândit că, dacă nu se pot realiza ei asemenea celor din film, măcar să o poată face copiii lor. De aceea, multe familii şi-au botezat copiii cu numele unor personaje”, a mai spus Gavriluţă.

„Concluzionând, efectele sunt preponderent negative, pentru că omul a fost predispus la reverie, la imaginar şi nu a fost motivat să urmeze o carieră, indiferent de profil. Personajele acelor filme nu avea viaţă culturală sau intelectuală”, a conchis sociologul.

Mihaela, precursoarea Abracadabrei

Principalul serial de televiziune pentru copii din perioada comunistă era unul de desene animate şi avea ca personaj central o fetiţă bucălată cu fundiţe, Mihaela. Aventurile Mihaelei şi isprăvile căţeluşului ei, Azorel, erau urmărite seară de seară de copiii României, timp de 10 minute, înainte de Telejurnal. Mihaela era atât de îndrăgită încât devenise o vedetă inclusiv în lumea celor mari, care oricum altă distracţie la televizor nu aveau. Toată acţiunea se desfăşura pe un fundal sonor voios, ca într-un film mut. În serial nu existau violenţă, limbaj agresiv sau gesturi nepotrivite.

Părintele Mihaelei era regizorul-desenator Nell Cobar, care a obţinut pentru scurt-metrajul „Mulţumesc, Mihaela“ un premiu la Festivalul de film pentru copii de la Veneţia, în 1971. Serialul era o producţie Animafilm şi era difuzat în ciclul 1001 seri. Animaţia era făcută de trio-ul Simion Alexandrescu - Mihai Sînpetru - Dinu Şerbescu, iar scenariul şi regia îi aparţineau lui Nell Cobar. „Mihaela“ a fost prietena copiilor români între 1970 şi 1980, când a fost exclusă de la televizor pentru a face loc preamăririi unicei vedete posibile în acei ani, Nicolae Ceauşescu.

Bălănel, Miaunel, Pătrăţel au fost alţi eroi ai serialelor de desene animate pentru copii. „Toate pânzele sus“ sau „Cireşarii“, „Pistruiatul“ sau „Roşcovanul“ au înfăţişat personaje interpretate de actori în carne şi oase, cu un succes deosebit.

Idolii copiilor români

Revoluţia a dat frâu liber realizatorilor de emisiuni pentru copii, care au continuat să impună caractere publicului. TVR1 a difuzat timp de 10 ani, între 1990 şi 2000, emisiunea „Fereşte-te de măgăruş“, cu actorul Eugen Cristea. Episoadele erau transmise sâmbăta. „După 2-3 ani, a început să se întâmple ceva grav. Nu părinţii, ci bunicii au început să vină cu nepoţele, care la 4-5 ani aveau unghiile făcute, ochii făcuţi, rujate, de ziceai că s-a mutat Crucea de piatră la fetiţele de 5 ani… care le prefigurau pe cele care au urmat în zilele noastre, colorate şi siliconate. Le-am zis că nu mai intră nimeni în această emisiune. Ce presupune asta? Seriozitate. Şi la următoarea emisiune au venit simpli, eleganţi, curaţi, pe dinăuntru mai ales, vorbesc de copii. A fost o victorie a bunului-simţ“, îşi aminteşte actorul Eugen Cristea.


Alt actor de teatru a cucerit în aceeaşi perioadă inimile copiilor cu emisiunea Abracadabra. Difuzată iniţial la TVR1, Abracadabra a fost importată de ProTV în 1995. Personajele Magicianul şi asistenţii săi Abramburica, Mica, Ducu au devenit rapid favoriţii publicului. O adevărată industrie a fost dezvoltată pe seama acestor caractere îndrăgite, care au lansat casete muzicale şi au făcut turnee în toată ţara. Compozitor era Virgil Popescu, emisiunea fiind realizată de profesioniştii TVR: scenariul – Eugen Patriche, imaginea – Florin Ţolaş, producător – Ruxandra Ion. În februarie 2001, Abracadabra şi-a luat rămas bun de la micul ecran, continuându-şi drumul în Teatrul Naţional pentru Copii şi fundaţia Abracadabra.

De la romane erotice, până la „Jurnalul fericirii“

Dacă vânzătorii de la chioşcurile de ziare povestesc că romanele de amor ale Sandrei Brown se vindeau incredibil de bine, oamenii care au lucrat la edituri spun că la mare trecere erau şi romanele scriitorilor români din diaspora interzişi de regimul Ceauşescu, romanele poliţişte şi de aventuri, cărţile SF, cele cu teme de spiritualitate şi de medicină naturistă. De ce citeau acel val de lecturi erotice? Sociologii explică: din dorinţa de defulare şi pentru că înainte nu prea aveau acces la ele.

Sandra Brown, prioritate în tipografie

Ucu Bodiceanu, unul dintre colaboratorii clujeni ai revistei „Cutezătorii“, îşi aduce aminte că, în unele dăţi, revista la care scria avea de aşteptat la tipar. „Se tipărea la Odorheiu Secuiesc, unde se ştia că era o tipografie performantă. Ştiu că romanele Sandrei Brown aveau prioritate în tipografie pentru că se vindeau foarte bine, spre deosebire de reviste. Tirajul acestor cărţi erau de circa 80.000-100.000 de exemplare“, spune Bodiceanu.

Vasile G. Dâncu, fost angajat la editura Dacia din Cluj-Napoca ca agent de vânzări, redactor-şef şi director, povesteşte că, din anii 90 şi până în 2000, se citeau nu doar romanele Sandrei Brown, ci şi cele ale scriitorilor români din diaspora interzişi de Nicolae Ceauşescu - Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt, Paul Goma.  Mai spune că la mare căutare erau şi cărţile SF, romanele poliţiste şi de aventuri cazone, cele de spiritualitate şi yoga, dar şi cele de medicină naturistă.

„Un best-seller al editurii Dacia în acele vremuri a fost cartea Jurnalul fericirii, a lui lui Nicolae Steinhardt. S-a tipărit în aproximativ 80-000-100.000 de exemplare. Un alt volum care a avut succes a fost cel tradus de Doina Cornea, Încercarea labirintului (n.r. un interviu cu Mircea Eliade, semnată de Claude-Henri Rocquet). Editura Dacia nu a publicat cărţi comerciale“, spune Vasile G. Dâncu, acum director al Editurii Eikon.

Acesta declara, într-un interviu, în februarie 2013, în ziarul „Transilvania Reporter“, că, în opinia sa, cartea va muri doar atunci când omul nu va mai avea nevoie de poveste, iar cei care prezic moartea cărţii sunt cei care asistă neputincioşi la decesul universului lor livresc.

„Când a apărut avionul, nu a dispărut trenul. Când a apărut fotografia, nu a scăzut ca interes pictura. Când s-a născut cinematografia, nu a murit teatrul. De la carte până la Facebook este o lume atrăgătoare“, este de părere Dâncu.

Top 5 cărţi citite după Revoluţie

„Jurnalul fericirii“ de Nicolae Steinhardt
„Cămaşa lui Christos“ de Douglas C. Lloyd
„Încercarea labirintului“ de Claude-Henri Rocquet
„Spovedanie pentru învinşi“ de Panait Istrati
„Orizonturi roşii“ de Mihai Pacepa

Când vine vorba de lecturile românilor în anii de după Revoluţie, sociologii împart literatura în una de concediu – gen soap opera, precursoarea „telenovelelor“ de azi şi includ aici romanele erotice ale Sandrei Bown – şi în literatura de „recuperare“ a scriitorilor români interzişi de Ceauşeşti – Eliade, Cioran, Steinhardt, Goma. „Se citea Sandra Brown din dorinţa de defulare, din sentimentul de libertate, dar şi pentru că înainte nu existau astfel de romane“, susţine sociologul Ioan Hossu.

Articol realizat de jurnaliştii Ştefan Both, Ionuţ Benea, Florina Pop şi Sînziana Ionescu.