În editorialul acestuia, Williamson critică existenţa unei aparente „culturi a anulării” şi a privilegierii unei aşa-zise „siguranţe emoţionale” aflată în opoziţie cu libertatea de expresie. Raportul la baza căruia a stat şi editorialul ministrului conservator al educaţiei se bazează pe alte două rapoarte produse de celebrul think tank conservator „Policy Exchange”, unul dintre cele mai importante centre de excelenţă în politici publice ale conservatorilor britanici.

Analiza şi setul de măsuri propuse de Ministerul Educaţiei britanic se bazează, în special, pe un număr limitat şi ilustrativ de cazuri în care libertatea de exprimare a fost limitată sau expres anulată pentru indivizi care au opinii diferite de cele larg acceptate în cercurile liberale şi „progresiste”. Cel mai ilustrativ şi important caz din rapoartele Policy Exchange care au stat la baza raportului si setului de măsuri propuse de guvernul britanic este cel al „de-platformării” scriitoarei (feministe) australiene Germaine Greer (pp 12 din raportul pentru 2019). În acest caz, rapoartele Policy Exchange clamau că lui Greer i-ar fi fost interzisă o alocuţiune la Universitatea Cardiff în 2019 ca urmare a presiunii studenţilor care urmăreau să fie protejaţi emoţional de opiniile diferite ale scriitoarei australiene. Acest caz reprezintă unul dintre principalele dovezi empirice pe care se bazează raportul ministerului educaţiei britanic.

Problema cu acest caz crucial pentru raportul guvernului conservator de la Londra, care preia din rapoartele Policy Exchange, este că nu a avut loc aşa cum a fost el descris. Deşi a existat o campanie împotriva opiniilor transfobe ale autoarei Germaine Greer, campanie care a constat într-o petiţie online semnată de 3000 de oameni, Universitatea din Cardiff a găzduit-o pe scriitoarea australiană, care şi-a ţinut alocuţiunea denumită „Women & Power: the Lessons of the 20th Century” aşa cum era stabilit în programul oficial. Aşadar, cel mai important caz din arsenalul ilustrativ al rapoartelor care critică o aşa-zisă cultură a anulării din universităţile britanice este falsificat şi folosit în această formă pentru a promova o naraţiune nesusţinută empiric despre existenţa unui fenomen sistematic şi generalizat de izolare şi excludere a celor cu opinii (conservatoare) heterodoxe.

Universitatea din Cardiff nu a dat curs apelurilor anti-libertate de expresie a unor personaje mai mult sau mai puţin credibile din interiorul sau din exteriorul instituţiei. Libertatea de expresie nu a fost violată, iar cazul nu ilustrează decât tendinţa unor actori politici şi sociali de a manipula diverse reacţii publice pentru a amplifica o percepţie complet fabricată despre o aşa-zisă cultură a anulării din universităţile britanice. Deşi au existat proteste studenţeşti împotriva alocuţiunii scriitoarei australiene, universitatea a susţinut şi a organizat evenimentul la care aceasta a vorbit. Atât libertatea de exprimare a studenţilor, cât şi a scriitoarei, şi-au găsit locul în cadrul comunităţii academice. Studenţii au avut libertatea de a se exprima în opoziţie cu opiniile scriitoarei australiene, iar scriitoarea a avut libertatea de a-şi exprima opiniile. Libertatea de exprimare nu înseamnă că cineva este imun în faţa criticii şi protestului, ci doar că acea persoană are dreptul de a se exprima liber. În acelaşi mod în care opozanţii respectivelor opinii îşi pot exprima opoziţia!

Şi cazul din Cardiff, care reprezintă unul dintre pilonii empirici al naraţiunii construite în raportul guvernului britanic, nu este singular. Alte cazuri pe baza cărora guvernul britanic îşi fundamentează măsurile de limitare a autonomiei universităţilor engleze sunt şi ele interpretate cel puţin discutabil. Cazul lui Noah Carl, fost Fellow al St. Edmund’s College, Cambridge, concediat ca urmare a unei scrisori semnate de 500 de profesori universitari, este interpretat maliţios, în baza unor afirmaţii din mass-media, fără a ţine cont că motivaţia concedierii ţinea de faptul că acesta s-a făcut vinovat de fraudă academică. Acesta a fost acuzat că s-a folosit selectiv de date şi a adoptat metode statistice inadecvate pentru a valida stereotipuri rasiste despre grupuri minoritare. Mai sunt universităţile capabile să sancţioneze disciplinar acei cercetători şi profesori care produc studii ştiinţifice ce nu respectă standardele metodologice acceptate de comunitatea din care fac parte? Dacă orice fel de „cunoaştere” trebuie să fie validată de dragul libertăţii de exprimare, fără a mai ţine cont de standarde metodologice, atunci rolul universităţilor, a revistelor ştiinţifice, a procesului de peer review dispare şi ce rămâne în urmă este o imensitate de mediocritate. Mai au universităţile dreptul de a-şi proteja prestigiul şi demnitatea instituţională? Dacă nu, atunci oricine se poate folosi de instituţiile noastre academice pentru a promova orice fel de idei şi opinii.

Un alt caz este cel al lui Nigel Biggar, folosit de cei care critică o aşa-zisă cultură a anulării pentru a ilustra naraţiunile pe care aceştia le promovează. Profesor la Oxford, acesta a fost ţinta unei scrisori semnate de 170 de profesori universitari care şi-au exprimat dezacordul cu interpretările istorice legate de colonialismul britanic. Deşi folosit ca un exemplu de victimă a „culturii anulării”, Biggar este în continuare profesor la Universitatea din Oxford şi niciodată nu s-a pus problema ca acesta să îşi piardă poziţia.

Conservatorii care critică existenţa unei aşa-zise culturi a anulării nu au fost capabili până în prezent să arate că acesta este un fenomen sistematic, generalizat care îşi are punctul focal în universităţile occidentale. Nu par a fi capabili nici măcar să identifice cazuri reale de de-platformare sau „anulare”. Nici măcar cele mai importante exemple pe care aceştia le oferă, precum cele enumerate anterior, nu supravieţuiesc unei analize mai atente a faptelor reale, de pe teren. Smoke and mirrors, as the English say!

Care este problema conservatorilor?

Dintr-o perspectivă liberal-progresistă, problema conservatorilor când vine vorba de exprimarea publică a dezacordului faţă de anumite opinii, argumente sau persoane ţine de faptul că aceştia nu se mai află într-un spaţiu în care ideile lor domină gândirea societăţii şi comunităţilor din care fac parte. Fie că vorbim de occidentul desfrânat, cum le place multora să creadă, sau de Europa răsăriteană, conservatorii se găsesc din ce în ce mai mult situaţi într-o societate în care ideile lor nu mai domină gândirea socială, nu mai produc trenduri societale şi politice. Dar mai presus de atât, dintr-o perspectivă liberal-progresistă, conservatorii par a detesta ca cineva să fie în dezacord cu ei şi să îşi exprime acest dezacord liber.

Conservatorii clamează libertatea de exprimare atunci când este vorba de libertatea lor, dar se ofuschează când altcineva se foloseşte de aceeaşi libertate pentru a-i critica. Problema este că libertatea de exprimare merge în ambele direcţii. Atât cel care propune o teză, cât şi cel care propune o antiteză, se bucură, în egală măsură, de libertatea de a-şi exprima poziţiile. Dezacordul, opoziţia, protestul se bucură de aceeaşi libertate de a fi exprimate precum opiniile şi ideile cu care acestea se află în opoziţie. Libertatea de exprimare există cu adevărat atunci şi numai atunci când este universală şi respectată pentru toţi.