Citiscrisul, sport complex

Zumzăiala anarhică de la Gaudeamus nu însoţeşte doar plăcerea de-a citi, ci şi pe aceea de-a scrie.

„N u e mai de preţ zăbavă decât cetitul cărţilor". Aşa spune cronicarul, aşa arată suta de mii de la vizitatori de la Gaudeamus. Săptămâna trecută pe vremea asta, vânzoleala de la Romexpo era exact balsamul de care aveau nevoie editurile fragilizate de criză. Cu toate stridenţele lui, un târg românesc de carte confirmă o idee şi dizolvă o judecată falsă. Cea dintâi vorbeşte despre plăcerea subversivă a lecturii, exersată ca reţetă escapistă înainte de 1990, a doua râde cochet de o nerozie: aceea că lumea a sacrificat cartea, preferând televizorul, videojocurile şi navigarea pe internet. Comerţul cu preconcepţii, o activitate mereu la îndemâna superficialilor, furişează în conştiinţa multora impresia unei naţii anemiate mental, gata să fugă mereu din faţa temelor serioase, şi să se refugieze în facil, frivol şi deocheat.

Într-un fel, forfota de la Gaudeamus a dovedit setea de viaţă a românilor, căci - ştim de la Noica - „ai atâtea vieţi câte cărţi ai citit". Sigur, n-a fost numai asta. Gaudeamus e un pescar versat, care schimbă anual momelile şi aruncă de fiecare dată cu folos undiţa în râul publicului. Proximitatea notorietăţii tentează, ideea de-a respira la doi paşi de Salman Rushdie, Mihaela Rădulescu sau Andrew Davidson (fiecăruia după gust) seduce. Literară sau nu, vedeta aspiră public şi ordonează coada la autografe. Cât e vanitate, balet de imagine sau snobism, nu mai are importanţă. Gaudeamus e un târg pentru public şi funcţionează ca atare, asumându-şi riscurile care decurg de-aici: lansări simultane, care se transformă în concursuri de boxe, microfoane şi plămâni, bruiaj grosolan, întâlniri neprevăzute între oameni care nu se suportă etc.

Fapt interesant, zumzăiala anarhică de la Gaudeamus nu însoţeşte doar plăcerea de-a citi, ci şi pe aceea de-a scrie. Fenomenul în sine e onorabil, câtă vreme cel care îşi pune numele pe o carte are ce spune. Lucrurile se complică abia când gloria literară nu mai e consecinţă, ci scop. Când autorlâcul se transformă în element de recuzită imagologică, iar cartea devine instrument de legitimare. Judecând după numărul lansărilor şi după diversitatea protagoniştilor, te întrebi dacă nu cumva în România se scrie mai mult decât se citeşte. Îndeletnicire democratică, scrisul contaminează şi oferă acces pe scenă unor oameni despre care ştiam că se exersează în alte domenii: actori şi generali, regizori şi cântăreţi, vedete TV şi procurori, numerologi şi bioenergeticieni.

Tocmai când editurile calculează foloasele târgului Gaudeamus, Alan Bennett pune pe piaţă o carte tandru-ironică despre plăcerea de-a citi. „Alteţa Sa cititoare" (Editura Leda, traducere nuanţată şi elegantă de Smaranda Câmpeanu) spune povestea îndrăgostirii reginei Angliei de citit. Suverana îşi descoperă noul apetit într-un bibliobuz de lângă Palatul Buckingham şi îşi reconfigurează viaţa. Ostatică a protocolului şi a conversaţiilor lâncede, ea deschide acum uşa carte. Regina trece de la etapa tatonării sceptice a romanelor la devorarea lor voluptuoasă şi ajunge să umple caiete întregi cu impresii şi judecăţi critice. „Exista ceva oarecum arogant în literatură. Cărţilor nu le păsa cine le citea, sau dacă le citea sau nu. Toţi cititorii erau egali, iar ea nu făcea excepţie. Literatura, se gândea ea, era un commonwealth; literele, o republică", scrie Bennett. Fermecată de cărţi, indispusă că premierul britanic nu citise nimic de Hardy, iar preşedintele francez nu părea familiarizat nici măcar cu Proust, darămite cu Jean Genet, regina lui Alan Bennett întoarce foaia la propriu şi la figurat, rătăcind cu lăcomie prin mii de vieţi. De ce n-am urma-o?