Cea mai bună dintre lumile posibile (I)

Conceptul lui Leibniz despre « cea mai bună dintre lumile posibile », m-a urmărit toată viaţa ca metaforă genială a existenţei unei (posibile) structuri integratoare. Plecând de la acest concept mi-am creat convingerea în timp,  că doar o societate care pune la baza evoluţiei sale un set de principii care să fundamenteze un sistem de valori şi să proiecteze o lume posibilă ca fiind cea mai bună dintre lumile posibile, poate progresa.

Iniţial, am vrut să utilizez conceptul în mod metaforic, ca punct de plecare în construcţia textului, apoi să reamintesc teoria lui Leibniz şi, în final, aşa cum procedează un blogger ancorat în cotidian, să fac trimiteri către realitatea care ne doare (guvernarea obeză, ordonanţele de urgenţă care afectează sau nu reforma în educaţie, fiscalitatea, coşul zilnic, înzăpezirile). Apoi mi-am dat seama că aş comite o impietate şi o impostură intelectuală dacă aş transla un concept filozofic, lansat pe piaţa ideilor de Gottfried  Wilhelm Leibniz, în secolul al XVII-lea, având o istorie centenară şi o posteritate culturală spectaculoasă, în micul şi meschinul nostru cotidian, fără câteva comentarii.

Aşadar, în buna tradiţitie a logicii, şi pentru că vorbim de Leibniz, voi postula câteva  premise care justifică ideile mele : (1) În spaţiul public actual românesc nu se impun raţionamentele logice, în sens tare, ci cele retorice, în sens vulgar. (2 ) Retorica şi-a pierdut semnificaţia (aşa cum o defineşte Rudolf Carnap), ea are doar funcţionalitate, în sensul  de influenţare a unei audienţe în legătură cu un obiect, cu o idee sau cu o persoană. (3) Comunităţile de discurs autohtone nu  consideră importante nici ordinea discursului ca în  Antichitate, nici principiile teologice din Evul Mediu, nici principiile logicii ilustrate de maeştrii  Iluminismului, nici măcar pragmatismul economic  al secolelor al XIX-lea şi al XX-lea.

Premisele de mai sus fiind  demonstrabile, susţin ideea că discursul public autohton este în derivă : în realitate, nimeni şi nimic nu susţine pe nimeni  şi nimic. Volatilele puteri politice propulsate de un vot popular tot atât de volatil, chiar dacă e majoritar, câtă vreme nu se bazează  nici pe ordine (ordinea discursului public), nici pe principii (principii teologice, morale, bazate pe cunoaştere), nici pe pragmatism (pragmatismul economic, social), în fapt, nu au puterea, ci doar reprezentarea puterii. Ceea ce le rămâne este ordinea legii, legitimarea prin legile deonticii, în măsura în care demersurile publice ţin seama de ea.

Toate analizele pe care le-am facut în ultimii ani pe discursurile media, pe reprezentări şi pe  construcţii simbolice ale sferei publice nu permit concluzii ferme, ci doar conjuncturale şi ne plasează într-o lume inconsistentă din punct de vedere logic. Câtă vreme nu facem efortul de a construi lumi consistente pe baza (măcar) a unor principii duale de tipul : existenţă/non-existenţă, adevărat/fals, credinţă/necredinţă, ştiinţă/neştiinţă, posibil/imposibil, lumea în care trăim va rămâne inconsistentă.

Astăzi locul teoriilor care încercau odinioară să găsească rostul lucrurilor în lume l-au luat politicile publice. Prin analogie cu societăţile care puneau raţiunea şi gândirea mai presus de orice, Politica publică trebuie să fie consistentă, să caute adevărurile primare, principiile şi ordinea timpului meu, iar locul lui Descartes, Spinoza, Leibniz, Rousseau figuri remarcabile ale căror idei au influenţat ideologiile şi vremurile este ocupat astăzi de elitele timpului nostru. Cat de conştiente sunt ele, elitele de locul onorant pe care îl ocupă în lumea contemporană, de vecinătăţile ilustre şi de funcţia lor reglatoare ?