-       Nu prea ştie de nici unele...

-       Nu!

-       Nu prea are nici o calificare...

-       Nu!

Pauză. Cel de dincolo de birou aşteaptă nedumerit.

-       Însă –  zice omul care până atunci izbutise, cu toată bunăvoinţa, să spună decât NU – însă, zice el, a fost şi inspector la un moment dat...

-       Inspector? pare uluit cel de dincolo de birou.

-       Inspector – răspunde omul ridicând neputincios din umeri, şi pe faţa lui începe să se definească din ce în ce mai vizibil sentimentul revelaţiei, adică „ Da, domnule, aşa e, nici eu nu băgasem de seamă până acum, fiindcă nu apucasem să mă întreb!”

-       Şi ce inspecta? întreabă iar cel de dincolo de birou, superiorul, acum parcă mai grăbit, depăşind şi el uluiala care îl pândea nemiloasă şi poate chiar periculoasă. Ce inspecta?!

-       Domeniul. Domeniul întreg. Era un domeniu de specialitate şi el îl inspecta...

-       Şi acum? întreabă iar cel de dincolo de birou.

-       Şi acum inspectează, zice omul, însă inspectează o arie mai restrânsă.

-       Şi ştie ce inspectează? Fiindcă zici că nu prea ştie de nici unele.

-       Nu prea ştie, dar s-a mai aclimatizat. Însă când s-a mai aclimatizat el, a început lumea să bage de seamă că nu prea ştie de nici unele.

-       Şi? întreabă cel de dincolo de birou

-       Şi se pune problema cu omul potrivit la locul potrivit.

-       I-aţi găsit locul potrivit?

-       Nu, domeniul câştigă mai ales dacă punem un om de meserie, însă pierde el la retribuţie.

Pe faţa celui de dincolo de birou apare iar lumina aceea ciudată care ne dă nouă, tuturor, înfăţişarea unor oameni uluiţi.

-       Păi, zici că e nimeni!?

-       Nimeni –  răspunde omul – însă retribuţia e mare.

-       Umanismul, întreabă iar superiorul, umanismul, nu-i aşa, nu ne lasă?

-       Sigur că da, sigur că da – răspunde omul, convins şi chiar pătimaş, apărător sincer convins al cauzei – sigur că da.

-       Vasăzică – vrea să se dumirească cel de dincolo de birou, şi se vede bine că începe să-şi piardă răbdarea – eşti de acord că se pune problema cu omul potrivit la locul potrivit?

-       Sigur că da, toţi suntem, cum să nu?

-       Atunci la locul potrivit şi retribuţia potrivită?!

-       Potrivită, potrivită, însă vedeţi dumneavoastră, mai mică...

-       Păi, zici că nu prea ştie să facă nimic.

-       Nu prea ştie...

-       Atunci la calificarea asta ce retribuţie propui dumneata? întreabă calm acum cel de dincolo de birou.

Calmul este însă de suprafaţă, pe dinăuntru clocoteşte vulcanul.

-       O retribuţie corespunzătoare.

-       Dar nu mai mare? întreabă şiret superiorul.

-       Mai mare nu, dar corespunzătoare.

-       Corespunzătoare la ce?

Omul râde neputincios, iar în mintea lui se învârteşte tâmp întrebarea: „La ce? La ce?  La ce? ”

-       Pfuuu – oftează el zgomotos, dar de pe buze nu se strecoară afară gândul lui mic şi mizer pe care îl încălzise atât la flacăra betegită a falsului umanism: „ Ce complicată e viaţa... a început să se pună problema omului potrivit la locul potrivit, dar şi a retribuţiei potrivite la locul potrivit...”

-       Dumneata – zice atunci omul de dincolo de biroul care ar putea să presupună superiorul, noul superior – dumneata zice el cald şi învăluitor şi sincer interesat – dumneata ce ştii să faci?

-       Şi eu? se trezeşte el atunci, ca şi când ar fi vorbit singur şi nu l-ar fi auzit nimeni. Şi eu... – repetă el şi dă cu ochii de chipul liniştit al celui de dincolo de birou. „ Retribuţie potrivită – aude el pe cineva vorbind parcă în numele lui. Se pune şi problema retribuţiei potrivite. Şi eu...”

17 februarie 1977

Dinu Săraru, Adevăruri de toată ziua

Editura Eminescu, Bucureşti, 1987

 


P.S. Cum se vede, falsul umanism a rămas intact din socialism; ce s-a câştigat azi şi se adaugă obţinerii sau numirii într-un post este peşcheşul, la ordinea zilei şi de netrecut peste el. Incompetenţa, aceeaşi. Conducerea în necunoştinţă de cauză, idem.

În urmă cu câteva luni, revoltat, m-am adresat unui înalt demnitar de azi cu adânci rădăcini şi în trecut, reproşându-i numirea unui secretar de stat într-un domeniu foarte sensibil şi la vedere iar personajul, repede schimbat, care nu făcuse nimic, dar chiar nimic, mai era şi îngâmfat.

-  Depinde cât a dat!