Ce să mai… tradiţiile uzuale din România. Numa’ bucureştenii, ca să fie ei mai cu moţ, nu mai roşesc ouă ci roşesc spirite; mai ceva ca la bătălia de la Călugăreni. Combatanţii - greu de definit, pentru că fiecare behăie ba într-un birt, ba la lună, ba mai tare, ba mai încet. Unii behăie la luna în timp ce unii behăie în birt. Mărul discordiei: Catedrala Dezbinării Neamului.

Din vremuri imemoriale, pe cînd făcea plopul pere şi răchita micşunele, din perioada interbelică străbunii noştri doreau să ridice un templu mare, mare pînă la cer ca să-şi arate devoţiunea (a se citi ipocrizia) faţă de Ăl de Sus. Dar vremurile au fost tulburi - peste aceste plaiuri ancestrale şi divine s-au năpădit hoarde, hoarde de cotropitori -  astfel nu s-a mai ridicat nicio catedrală.

Totuşi, cum poporul român reprezintă pretenul de beţii al Celui de Sus, ăstuia din urmă i s-a făcut milă de românaşi, şi i-a scăpat de lanţurile robiei. Ca să-şi sărbătorească libertatea, românii au dat o beţie cruntă ce durează de mai bine de un sfert de veac, pînă în zilele noastre. 

Acum vreun deceniu, pe cînd vindea agheasmă minţind că este ţuică, Daniel Patriarh-Hoţ Vodă s-a gîndit să-şi mărească piaţa de desfacere. Tot gîndindu-se el la cum să-şi mărească business-ul, şi-a adus aminte de acele vremuri imemoriale şi de proiectul acelui mare templu. Cu ajutorul Duhului Sfînt planul înşelătoriei a prins contur, şi astfel a anunţat că urmează să contruiască Catedrala Dezbinării Neamului.

După cum îi spune şi numele, evident că acest proiect a dezbinat cetăţenii. Ba că este inoportună construcţia cînd ţara e aşa săracă, ba că Al de Sus va fi bucuros şi ne va ierta această beţie în care ne aflăm (şi cu voia Lui o vom ţine un secol întreg), ba că avem nevoie de temple precum la alte Curţi din Occident, ba că ăla nu-i suficient de credincios, bă că ăla e prea credincios, ba că ăla este ateu, ba că este eretic, ba că este păgîn, ba că este prost, ba că este dus cu capul, ba că e urît, ba că este slut… în fine, ba că mă-ta-i curvă!

Ca în războiul de o sută de ani, timpul a curs implacabil, oferind momente de pace cu momente de scos toporul şi furcile. Aşa cum era de aşteptat, boborul s-a divizat în două tabere, pro şi contra Catedralei; ce-i drept, fiecare cu motivele sale. Peste Bucureşti se aşezase deja un zid ce-l împărţea în două, şi peste care duhnea miros a sînge. Cei care doreau înălţarea templului erau mai numeroşi, dar simţeau un fior în creştet cînd traversau Bucureştiul de partea cealaltă a zidului. Cei care se opuneau, nu se încumetau să traverseze zidul fără armură şi fără sabie - se ştie că cei credincioşi uită repede de ceea ce este creştineşte, şi ucid fără să clipească în numele credinţei!

În timpul acesta, Daniel Patriarh-Hoţ Vodă îşi construise un castel al credinţei, în care încăpeau mai puţini soldaţi, dar care erau totuşi luptători aleşi pe sprînceană: politicieni hoţi şi corupţi, naţionalişti cu steag în frunte, spărgători de seminţe în faţa blocului şi leneşi de pe tot cuprinsul pămîntului. Avangarda era singura care nu era aşa de temut, ea fiind formată din criminalii şi hoţii de prin puşcării. Printre soldaţii de elită se aflau şi Templierii Tunicilor Negre, care se avîntau în luptă dreaptă doar cu biblia în mînă şi care aruncau cu vrăji duminicale peste vrăjmaşi. Îi auzeai de la un kilometru distanţă, de cum bătea clopotul. Se spune despre ei că îl aveau pe Necuratul în suflet, şi că dacă simt miros de bani sau de ţuică, un nor negru se iveşte în jurul lor, stîrpind tot ce le apare în cale. Oricît de înspăimîntatori ar părea Templierii Tunicilor Negre, pînă şi ei se tem de Ordinul Babelor Pupătoare de Moaşte. Ele se avîntă în luptă cu spume la gură, pe nişte cai mari precum nişte dragoni, în mîna dreaptă avînd făcăleţul iar în mîna stîngă crucea. Ochii le sunt roşii ca flăcările iadului de unde sunt pogorîte, balele de la gură au venin şi te otrăvesc imediat cum te ating. Făcăleţul lor e mai de temut decît o ghioagă în mîna lui Hercule, iar loviturile lor sunt mai precise decît loviturile jucătorilor de snooker. Crucea are rol atît de armă, cît şi de scut. Mai mult decît atît, ele nu pot muri de mînă de om. Se spune că au fost osîndite să nu-şi găsească liniştea pînă ce nu decimează fiecare cîte o legiune de eretici. Se întîmplă totuşi ca după un anumit timp, să rămînă fără puteri, fiind nici moarte, nici vii. Cînd se întîmplă asta, ele vîntură pîmîntul pîna găsesc nişte moaşte pe care să le sărute, moment în care se avîntă din nou în luptă cu forţe proaspete. 

Cu o asemenea armată, Daniel Patriarh-Hoţ Vodă a început construirea Catedralei Dezbinării Neamului. Iniţial cu ceva galbeni din visteria sa, după care a început să adune din cele patru zări. Dar cum lucrările mergeau prea încet, a început să-şi trimită temuta sa armată la cotropit, furînd de oriunde se nimerea. 

Şi uite-aşa pînă în zilele noastre. Momentul de relativă acalmie a fost zdruncinat cînd trupa Taxi Săgeată Spurcată, exasperată de această stare, a trimis o săgeată înmuiata în Otravă de Smerenie, printre zidurile Catedralei, pînă în inima Patriarhului, care tocmai ce îşi servea ţuiculiţa de dimineaţă. Cînd nenorocita de săgeată i-a atins pieptul, a scăpat pocalul de cristal cu ţuică pe jos. La auzul acestei nenorociri, că s-a vărsat ţuica, s-au dezlănţuint toate furiile pămîntului. Bucureştiul iar s-a divizat, fiecare behăind, din beţie, pe limba sa.

Credincioşii puri şi fără de păcate şi-au scos topoarele şi furcile, si au construit spînzurători publice. Se doreau capetele celor de la Taxi Săgeată Spurcată, cît şi a complicilor lor. Imediat s-au construit taberele de război şi s-au aprins focuri de veghe. 

Cum gruparea teroristă de la trupa Taxi Săgeată Spurcată era formată din lideri de opinie, intelectuali şi oameni înzestraţi cu o anumită raţiune, deşi erau mai puţini, s-au mobilizat rapid într-un zid de apărare solid. Totuşi, în rîndurile celor anti-Catedrala Dezbinării Neamului, au apărut şi primele trădări: un rapsod cunoscut, Grigore Laş Leşe, a dat bir cu fugiţii cînd a văzut furtuna ce urma să vină. Noroc cu un vraci al literelor, un oarecare Cărtărescu Limbă de Aur, care a ridicat imediat steagul raţiunii, fluturînd un discurs ce i-a mai potolit pe înflăcăraţi.

În toată această larmă a apărut şi primul erou. Îmbătat de vitejie şi credinţă, Ciornei Pălincă de Prună Iulian, într-un gest de sfidare, a ars una din cărţile lui Cărtărescu Limbă de Aur, după care s-a pişat pe ce mai rămăsese din scrum în văzul tuturor.

La această cruntă insolenţă, trupa Taxi Săgeată Spurcată a răspuns printr-un gest demn de a fi cîntat în Cartea Sfîntă a Vitejiei, cerîndu-şi scuze celor pe care i-a ofensat, că de fapt şi ei sunt creştini, şi că de fapt, atîta timp cît avem cu toţii ţuică pentru îndulcirea păcatelor şi un preot pentru iertarea lor, pereat mundus!