Cât de „mai bine“ era înainte?

Auzim destule voci care cântă refrenul „era mai bine înainte“. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de perioada comunistă, cu atât vom auzi asta mai des. Numărul acestor voci va ajunge la un maximum, după care va scădea, din cauza ieşirii de pe scenă, pe rând, a celor care au prins acele vremuri.

Atitudinea respectivă are mai multe explicaţii. Şi nu, nu e cazul să credem că indivizii care emit asemenea ziceri au fost activişti de partid sau securişti pe vremea lui Ceauşescu şi că plâng după statutul lor privilegiat de atunci. În general, activiştii şi securiştii s-au descurcat foarte bine şi după 1989. Mulţi dintre cei care mănâncă acum ieftin la restaurantul Parlamentului aveau înainte posibilitatea să cumpere mâncare de la bufetul Partidului. Nu cei îmbuibaţi (înainte şi după) oftează după perioada aia, ci tot cei amărâţi.

În primul rând, funcţionează sindromul acela, foarte bine ilustrat în bancul cu doi bătrâni sovietici. Unul spune: „Ce bine era pe vremea lui Stalin!“ Celălalt se miră: „Cum poţi să zici una ca asta? Ai uitat cum băgau oameni nevinovaţi la puşcărie, ai uitat de gulag, de teroare?“ „Da, dar ce potenţi eram pe-atunci!...“, spune primul, visător.

E adevărat, pe vremea lui Ceauşescu, unii dintre noi erau copii, alţii erau tineri – deci mai frumoşi, mai viguroşi, mai fără griji. Cum să nu te gândeşti cu nostalgie la acea perioadă din viaţa ta, mai ales când ai pierdut unele lucruri, odată cu înaintarea în vârstă? Şi cum să nu contaminezi şi întreaga perioadă cu imaginea frumoasă a tinereţii sau a copilăriei tale?

Apoi, funcţionează principiul pe care-l experimentam şi la fizică, atunci când profesorul ne punea să ţinem un timp mâinile într-un vas cu apă cu gheaţă şi apoi să le băgăm imediat într-un altul cu apă la temperatura camerei. Care ni se părea, desigur, fierbinte.
Eu îmi amintesc că, la un moment dat, tatăl meu a plecat în străinătate şi ne-a adus de acolo, pe lângă gumă de mestecat sau ciocolată, o conservă cu cremwurşti. Am deschis cutia aceea la o ocazie specială şi am mâncat cremwurstii ca pe o mare delicatesă. Aveau un gust incredibil de bun, pe care nu l-am mai regăsit apoi. La fel suspinăm la gândul cât de bun era parizerul pe vremea aceea şi zicem că nu se mai face un parizer ca atunci. Şi vorbim de fapt despre nişte banale şi ieftine mezeluri. Apa la temperatura camerei, care ne pare fierbinte...

Apoi sunt destui ce simt nevoia unui tătuc, care să aibă grijă de ei. Nu contează că tătucul le dădea bătăiţă dacă ridicau privirea din pământ şi-i ieşeau din vorbă sau că îi lăsa flămânzi şi-n frig. Contează că le asigura un acoperiş deasupra capului.

Oricum, e în firea omului să uite lucrurile neplăcute sau să le diminueze gravitatea. E o formă de apărare, de curăţare a minţii de mizeriile care, acumulate în timp, pot face rău. E, deci, igienic şi sănătos să nu-ţi mai aminteşti astfel de lucruri. Rău e doar când, uitând cum au fost de fapt, faci să se repete.