A ieşit o întreagă tevatură. O sumedenie de oameni – de la politicieni la artişti şi de la teologi la simpli cetăţeni – au simţit nevoia să-şi dea cu părerea. Asta e bine. Se numeşte dezbatere şi e starea normală a oricărei societăţi libere, democratice şi pluraliste. Numai că tonul şi stilul au fost, în multe cazuri, cel puţin neadecvate. Cineva a dat un lung citat din Evanghelie, reproşându-le celor care au apărut în videoclip că “n-au înţeles nimic” şi că au deturnat sensul Scripturii. Altcineva i-a făcut direct “oameni de nimic”, fără credinţă. Altcineva a vorbit despre “propagandă împotriva bisericii majoritare”. S-a mai vorbit despre manipulare şi despre un “manifest muzical-ideologic”. Şi multe altele. Între timp, videoclipul a fost văzut, pe Youtube, de mai mult de un milion de persoane, iar purtătorul de cuvânt al BOR a spus că, de când a apărut cântecelul, donaţiile pentru Catedrală au crescut. S-ar părea că toată lumea iese câştigată, nu? Căci o altă trăsătură a societăţilor libere, democratice şi pluraliste este că prin dezbatere se ajunge la soluţia cea mai avantajoasă pentru binele public.

Ei bine, nu. Am senzaţia că dezbaterea n-a fost chiar dezbatere, ci mai degrabă o sumă de reacţii cam nevricoase şi neadecvate. Asta pentru că cei mai mulţi n-au avut în vedere că este vorba despre o poezie cântată, un text care nu trebuie luat ad litteram, ca un discurs politic sau un text administrativ. E “un mesaj poetic, nu unul tăios ideologic”, a explicat Mircea Cărtărescu. Or, cei mai mulţi dintre cei care şi-au dat cu părerea l-au privit ca pe un text ideologic. Să fi uitat ce-au învăţat la şcoală despre instrumentele cu care se citeşte/analizează textul poetic? Să nu fi înţeles nimic despre metaforă, alegorie, parabolă şi alte asemenea noţiuni care – totuşi – se predau încă din gimnaziu? Nu-mi vine să cred. Cred mai degrabă că asta e atmosfera dominantă a societăţii româneşti: o atmosferă de neîncredere, de nervozitate, de lipsă cronică a dorinţei de dialog şi de înţelegere a opiniilor diferite. La un cântecel se răspunde cu citate din Biblie şi cu arderea unei cărţi. Proprietatea termenilor s-a pierdut: la metafore nevinovate se răspunde cu cuvinte grele (manipulare, propagandă, manifest), din cu totul alt registru. Unui text care, la urma urmei, nu face decât să pună puţin pe gânduri (şi încă pe un ton lejer, ironic şi autoironic, detaşat şi relaxat) i se răspunde cu o gravitate demnă de o cauză mai bună.

De unde vine acest tip de reacţie disproporţionată? Nu ştiu să dau un răspuns, dar am o ipoteză. De ani buni, spaţiul nostru public – oricum cam prăpădit şi necopt, după câteva decenii de comunism şi două decenii şi jumătate de tranziţie bezmetică – e plin de reacţii emoţionale, de nervi etalaţi te miri când şi de ce, de vorbărie multă şi fără şir. Şi dominat de televiziune, unde aşa-zisele talk-show-uri sunt exemple perfecte despre cum nu se face o dezbatere. Oamenii nu mai ştiu să dezbată, să argumenteze, să-l asculte pe celălalt, să răspundă cu măsură. Iar privitul mult la televizor, pe lângă stârnirea emoţiilor negative, are şi alt efect pe termen lung: stimulează non-gândirea, cum bine spune Giovanni Sartori, un ilustru politolog italian. Reacţiile disproporţionate la un biet cântecel mi se par un caz tipic de non-gândire: e fără logică şi fără sens ca, unuia care îngână un refren, să-i dai cu ditamai catedrala în cap. Mă tem că acest mic episod arată cât de puternic funcţionează încă, în societatea noastră, vechiul principiu (aplicat cu osârdie în vremea stalinismului) “cine nu e cu noi e împotriva noastră”.