Totuşi, această idee, că ai nevoie de adunări ale venerabililor care să cenzureze mersul prea grăbit spre viitor, are sens cu precădere în societăţile avansate, deschizătoare de drum, ”organice”, cum le-ar fi spus Lovinescu. În Franţa lui Napoleon, de pildă, sau în Imperiul britanic al lui Disraeli – state care chiar se avântau în necunoscut, pe poteci nebătute încă din punct de vedere tehnologic, cultural, instituţional, militar etc. În ţările pe care istoria, din varii motive,  le-a ţinut pe loc, în întârziere şi subdezvoltare, nu mai e nevoie să inventezi roata: e suficient să urmezi, cu mici adaptări locale, calea urmată de naţiunile avansate. Trenul merge la fel în Statele Unite şi în Africa, avionul zboară în acelaşi mod în Germania şi România – încăpăţânarea de a descoperi lucrurile ”în ritmul nostru, rusesc, românesc, turcesc”, de ”a nu imita cu orice preţ” e lipsită de sens şi, la drept vorbind, prostească.

Din acest punct de vedere, în ţările chemate să se dezvolte în ritm accelerat, marile foruri conservatoare, cum sunt Biserica sau Academia, pot deveni adevărate pietre de moară de gâtul societăţii. Totul depinde, în fapt, de modul în care acestea definesc „tradiţiile” şi „valorile clasice” pe care sunt chemate să le apere. În Franţa lucrurile sunt infinit mai simple: acolo ”valori clasice” sunt Rousseau, Pascal sau Voltaire – cu care nu poţi da greş. În România, însă, ”tradiţie” poate fi şi Nae Ionescu, poate fi şi Corneliu Zelea Codreanu – un întreg curent cultural ciufut şi sângeros, care nu conduce decât într-o fundătură istorică, pentru că nu propune, în fond, decât o supărare adolescentină pe lume şi o umflare în pene lipsită de fundament. La limită, în România ”tradiţie” poate fi chiar şi naţional-comunismul anilor 1980, care a lăsat urme adânci în modul în care ne raportăm la figurile definitorii ale trecutului, de la Vlad Ţepeş până la Antonescu.

Din acest punct de vedere, Biserica Ortodoxă Română pleca la drum, după 1989, cu un bagaj negativ infinit mai încărcat decât Academia. Pentru că tradiţia Bisericii, pe care aceasta e chemată să o apere, este puternic legată de spiritualitatea athonită şi de cultura rusă. Ambele de o mare bogăţie – şi care nu pot fi, în nici un caz, lepădate fără discernământ. Dar, pe de altă parte, ambele cu puternice accente paseiste, antimoderniste şi antioccidentale. Aflate, cu alte cuvinte, într-un inevitabil conflict cu proiectul de ţară al României. O Românie integrată în UE şi NATO, raţionalistă, dezvoltată, globalistă, deschisă, nu prea mai poate fi păstorită luând ca reper toate opiniile despre societate ale unui ascet de la Athos care, oricât de respectabil ar fi în viziunile sale mistice, nu a mai văzut de 30 de ani o femeie şi crede că aceasta e instrumentul Diavolului, ca şi vaccinul sau codul de bare.

Curentul athonito-moscovit, care – dacă e să fim sinceri până la capăt –, conţine şi oleacă de legionarism, s-a manifestat constant în sânul Bisericii, din 1990 până astăzi. Sociologic vorbind, era de aşteptat să fie aşa: când eşti educat de secole în paradigma lui Simeon Stâlpnicul, care a găsit potrivit să-şi petreacă viaţa cocoţat în vârful unui stâlp, nu te poţi purta peste noapte ca Descartes sau Puff Daddy. Acest curent s-a dovedit covârşitor la abrogarea articolului 200, de pildă, când BOR, sub semnătura lui Teoctist, a adresat parlamentarilor o scrisoare în care îi ruga să nu renunţe la incriminarea penală a ”relaţiilor homosexuale care au produs scandal public”. Din acest punct de vedere, venirea PF Daniel în fruntea Bisericii a reprezentat o şansă pentru România. Pentru că proiectul lui Daniel este, în esenţă, unul de modernizare graduală, care să nu agreseze curentul tradiţionalist, lăsându-l mai degrabă să îşi piardă din influenţă în doze mici. În toate chestiunile majore, strategice privind destinul României, Daniel a fost de partea bună a istoriei. Relaţia cu Constantinopolul, cu Roma, cu Moscova – toate au fost dozate corect şi coerent cu politica noastră externă. Când în sânul Bisericii a existat o dispută privind sfidarea măsurilor antipandemie, el a ales calea raţională şi sănătoasă. Chiar şi în privinţa unei teme pentru care e frecvent atacat – asumarea unei catedrale-manifest, orgolioase, de mari dimensiuni – PF Daniel se înscrie, paradoxal, de partea curentului occidentalizator (Occidentul e demonstrativ, grandilocvent, arhitectural – vezi Vaticanul, Parisul, Londra, Washington), în opoziţie cu o mare parte din societatea civilă modernizatoare, care a optat, surprinzător, pentru o poziţie mai degrabă tradiţionalistă, recomandând discreţia lemnului şi a spaţiilor mici.

Putem bănui, în aceste condiţii, că momentele în care BOR a ales să se situeze de partea taberei încrâncenate şi paseiste (referendumul pentru familie, ofensiva împotriva educaţiei sexuale în şcoli, interzicerea ideologiei de gen – toate bătălii pierdute) au fost mai degrabă concesii tactice pe care Daniel le-a făcut taberei old-boys pentru a nu-i ostiliza şi aliena total. De altfel, când parlamentarii primesc telefoane cu recomandări de vot pe teme de tip ”educaţia sexuală în şcoli”, nu Daniel sună, ci altă înaltă figură bisericească. (Şi, în fond, e dreptul şi chiar chemarea lui să îşi expună punctul de vedere. Problema, la noi, e că parlamentarii au senzaţia că, în momente de gen, îi caută însuşi Dumnezeu, şi îndeplinesc necritic orice li se cere). În aceste condiţii, moştenirea Patriarhului va fi esenţialmente una pozitivă. El a reuşit performanţa de a ghida o instituţie structural conservatoare, cu un puternic curent intern antimodernist, astfel încât să sprijine efortul de occidentalizare al României. Şi, în tot acest timp, Biserica şi-a dezvoltat cota de popularitate.  

Nu acelaşi lucru se poate spune despre Academie, a cărei misiune pro-occidentală şi pro-dezvoltare părea mult mai uşoară în anul 1990. După ce a fost tutelată vreme de aproape două decenii de Elena Ceauşescu, Academia Română – instituţie mult mai recentă ca Biserica – nu prea avea cine ştie ce tradiţie de apărat, având toată libertatea de a privi fecund înspre Vest. În loc de asta, Academia a părut să involueze, de la un an la altul, înspre viziuni tot mai obscure, într-o totală criză identitară. Spre deosebire de PF Daniel care, chiar şi atunci când a făcut compromisuri tradiţionaliste, a avut în vedere un proiect de termen lung, conducerea Academiei nu are un proiect identitar şi un plan, părând să joace în toate taberele. Vă mai amintiţi, de pildă, stupefiantul comunicat semnat de peste 80 de membri ai Academiei în contextul protestelor împotriva Ordonanţei 13, în care erau înfierate „acţiuni plasate sub semnul globalismului nivelator sau al unei exagerate 'corectitudini politice', dar şi cu multe acţiuni îndreptate direct împotriva Statului şi Poporului Român” şi în care se cerea „instituţiilor abilitate ale Statului Român, de la toate nivelurile, să vegheze şi să acţioneze pentru a preveni, pentru a contracara şi, atunci când se încalcă legea, pentru a pedepsi toate diversiunile şi agresiunile la adresa identităţii, suveranităţii şi unităţii naţionale a României şi a stabilităţii statului de drept”? Cu un an mai târziu, în 2018, Academia Română emitea acest comunicat (foarte asemănător, mutatis mutandis, cu o poziţie similară a Frăţiei Musulmane din Egipt): „Proiectul MEN de legiferare a unui sistem de educaţie parentală fără nici un specific românesc, cu implicaţii enunţate explicit împotriva familiei tradiţionale, ca nucleu al vieţii sociale, culturale, morale şi creştine, milenare a românilor … echivalează cu o încercare, asemănătoare celor din statele cu regimuri totalitare internaţionaliste sau globaliste, de obţinere a ceea ce s-a numit mereu «omul nou», fără familie, fără naţionalitate, fără ţară, fără identitate. În anul Centenarului Marii Uniri a românilor, când se face şi bilanţul realizărilor de excepţie ale românilor, educaţi în spiritul tradiţiilor noastre, renunţarea la aceste tradiţii ar însemna un act de trădare naţională. Faptul că Strategia amintită a fost precedată de numeroase cercetări, făcute de instituţii internaţionale şi ONG-uri, cu fonduri private străine, nu îndreptăţeşte cu nimic ridicarea ei la nivel de «strategie naţională» a României. Acceptarea ei ar însemna dublarea învăţământului tradiţional cu unul susţinut de instituţii străine.”

Din anii 1990 până astăzi, la nivelul Academiei, pe tot lanţul ierarhic, au fost înregistrate toate tipurile de negare, relativizare şi minimalizare a Holocaustului din România. Şi tot Academia Română, prin vocea sa cea mai înaltă, se oripila de existenţa celor din generaţie Facebook, „oamenii lipsiţi de cultură generală şi de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare şi să ia decizii în cunoştinţă de cauză alcătuiesc generaţia „Google”, generaţia „Facebook”, generaţia „SMS” sau toate la un loc!”

În acest context, tot scandalul înregistrat zilele trecute, când Academia Română şi-a asumat o poziţie caraghioasă, demnă de un blogger conspiraţionist din siajul propagandei Sputnik, pe tema tehnologiei 5G, nu reprezintă decât un simptom al totalei derive identitare. Strategia actualei conduceri a Academiei a fost utilizarea savantă a unui dublu limbaj, în care fondul paseist să fie disimulat în mici plecăciuni făcute la adresa Occidentului. Să fim şi naţionalişti, şi europeni. Şi cu tehnologia, şi împotriva ei. Şi cu familia tradiţională, şi cu drepturile omului. Doar că nu merge aşa.

Deşi crescută cu sufletul în complexa lume bizantină şi slavă, cu bunele şi relele sale, Biserica Ortodoxă română a reuşit în ultimul deceniu – graţie unei conduceri subtile – să îşi conserve identitatea, să pună discret umărul la modernizarea României şi să îşi dezvolte baza populară. Născută la începutul modernităţii româneşti, având aparent o misiune uşoară şi evidentă, Academia Română nu ştie ce vrea, intră uneori în conflict cu proiectul de ţară al României şi îşi pune singură sub semnul întrebării credibilitatea.