Adio, banalitate! Nu eşti  bolnav de rînd. Eşti un tuberculos exotic, un soi de struţ radioactiv, atins de o boală ce îşi distruge, dar şi înnobilează pacientul. Prin urmare şi cu desfătare, România se acunde în spatele a două neologisme docte (analfabetism funcţional) pentru a evita asprimea a trei cuvinte neaoşe: proşti cu carte. Dar povestea e mai încîlcită, iar răul mai adînc.

Criza sistemului de învăţămînt a devenit un hit masochist. Toată lumea îl fredonează şi tratează, asigurându-i prelungirea. Nimeni nu se încumetă să îi descopere izvoarele. Sîntem în postura sinucigaşului răsfăţat care îşi plînge anticipat fracturile dar nu vrea să ştie cum a ajuns pe blocul de pe care va sări.   

Criza educaţiei e un efect secundar. Şcolile n-au naufragiat accidental sau în răspăr, pentru a face de rîs o ţară mintoasă, zdravănă şi lămurită. Beciul din PISA nu stă sub Turnul cu acelaşi nume. Criza şcolii e parte purulentă a crizei generale care scoate treptat Romînia din cultură şi din civilizaţie. Nu mai avem şcoli, aşa cum nu mai avem arte, presă, ştiinţe, meserii, administraţie, bună creştere şi limbă de vorbit.

Atîtea stingeri paralele şi deposedări nevindecate dau un declin ireversibil. Nici o lege şi nici o circulară nu vor opri căderea şi nu vor anula verdictul. Nici măcar un Ministru al Educaţiei care - vorbind relativ corect romîneşte, după standardul anului 2019 - anunţă că va lupta „să nu mai ne aflăm în această situaţie“. Şi că va „crea premizele implementării“ unei noi Legi a Educaţiei Naţionale. E prea tîrziu.

30 de ani de degradare voluptoasă au trecut peste noi, demolînd, în aclamaţiile generale, valori, ierarhii şi definiţii elementare. Istoria e un martor inutil. Aşa cum ne-au spus-o neamuri mai înzestrate şi mai respectate, nimic nu e mai lesne şi mai sigur decît să scapi de cultură şi de civilizaţie, în vreme de război. Noi reuşim pe timp de pace.

Criza sistemului de învăţămînt a devenit un hit masochist. Toată lumea îl fredonează şi tratează, asigurându-i prelungirea. Nimeni nu se încumetă să îi descopere izvoarele.

Primul lucru pe care noua Românie l-a hotărît în decembrie 1989 a trecut neobservat: ruptura de comunism a devenit punctul fix cu care am răsturnat universul anterior şi viitor. Am aşezat, adică, în fruntea vieţii noastre, o confuzie fondatoare: orice impunere şi orice efort solidar au fost asimilate opresiunii comuniste. Extragerea din chingile vieţii normate a fost botezată libertate. Nimic n-a mai putut opri fuga spre anomie şi parcarea în anarhie bine aşezată. În fond, străbatem un apocalips banal. Am renunţat uşuraţi la ordine şi răbdare pentru a îmbrăţişa întîmplarea şi lovitura ilicită. Ceea ce spune mult despre starea culturii şi a civilizaţiei cu care am ieşit din comunism dar şi despre lipsa de întemeiere de care am suferit mult înainte ca Nicolaie Ceauşescu să ne devină baci-cîrmaci şi Elena Ceauşescu suveran-academician.

Cine nu înaintează prin istorie de mînă cu valorile şi obiceiurile verificate în timp va ieşi inevitabil din lumea ordonată a civilizaţiei. Şi se va sălbătici, en gros şi en detail, aducînd ruina în case şi prostia printre cei ce pe care îi naşte. În 1989, contam firav pe o coeziune minimă sau, altfel spus, pe regulile încă vii ale vieţii în comun. Pînă în 2019, tot acest teren de convieţuire a fost prădat sau abandonat. Perimetrul dezastrului trebuie bine măsurat. România e un spectacol plăcut ochiului. Ţara e doldora de trai deschis, de plăcerea oralităţii slobode, mîncăruri, bune şi viaţă din vole. Cenzura e cenzurată şi orice gînd sau vorbă îşi au locul oriunde şi oricînd. Toate astea, în clipele multe şi pline de larmă ale petrecerii colective care dă plăcerea vieţii româneşti.

În jur şi în adînc, domneşte, însă, ruina lucruilor stabile şi de reazem - de la spătarul scaunului, la gramatică, reţelele de apă şi guvern. Oraşe mari stau la cheremul clanurilor care ţin loc de poliţie, administraţie şi lege. Milioane de oameni au plecat şi în urma lor a rămas o societate care îşi face valizele din tată în fiu. Lăsînd la o parte prostituţia, naveta cu Occidentul şi exhibiţionismul la mol, toate meseriile au pierit, subţiate de dispreţ pentru munca fizică şi de abrogarea învăţămîntului profesional. Aproape nimeni nu mai are experienţa lucrului făcut cu mîna lui, fie că e vorba de un gard, o casă sau un avion de hîrtie. În locul deprinderilor care dau bătături şi fixează mintea în realitate, a apărut îndeletnicirea indolentă a sub-culturilor afro-caraibiene: împăunarea cu diplome şi titluri false, livrate de universităţi-bordel. Ce a rămas în picioare a fost secerat într-o năvală care a jupuit pădurile şi a dus în rugină industriile. Lăcomia şi aroganţa au luat locul aerului şi au trecut în abecedar. Limba şi scrisul s-au retras în gestică intestinală şi în cuvinte scurte, fără reguli de alăturare. Generaţiile crescute în acest lighean experimental au atins maturitatea, însoţite de obiceiul automat al selfie-uri, în postură de buric al pămîntului.

Şi, în aceste condiţii, ne prefacem că problemele noastre sînt una: sistemul de învăţămînt. E simplu, nu? Cine îl va repara, ne va salva pe toţi, cu totul, pentru totdeauna. O nouă lege, un alt curriculum şi mai multe camere video la tezele unice vor tămădui 30 de ani de dislexie şi tot atîţia de barbarie mascată în dreptul la parvenire prin saltul spre importanţa de sine.

Poate ar trebui să ne aducem aminte sau să o aflăm acum: ne-au trebuit mai mult de 100 de ani, plus Spiru Haret, pentru a ieşi din din mizeria slavo-greacă, îndrumaţi de învăţători de ţară, serioşi şi nespectaculoşi. Ar trebui să mai ştim că provincia nenorocită a tîrgurilor mărunte cernea, în şcoli severe, fără lozinci UE, valori europene. Nu e deloc exclus ca eternitatea să se fi născut la sat dar e sigur că Eugen Ionescu s-a născut la Slatina şi Grigore Moisil la Tulcea. Ei - de citit, şi astăzi, cu mintea cea de pe urmă a românului. Ele - de vizitat, tot astăzi, cu gărzi de corp.

Chiar dacă autorul acestor rînduri va fi suspectat de înapoiere post-medievală, propunerea sună aşa: învăţămînt profesional, pentru a pune capăt diplo-dependenţei şi pentru a readuce tinerii în domeniul tactil al realităţii.

Sursele colapsului pe care îl trăim nu sînt de găsit în defectul fatal care ne mănîncă şcolile ci într-un refuz de participare pe cît de nepatriotic pe atît de generalizat. După 1989 şi în anii ce au urmat, lumea conducătoare, de la directori, la intelectuali şi miniştri, a făcut exact ce au făcut apostolii occidentali ai politicii elitare.

Liderii noştri au întors capul şi au văzut că nu mai e nimeni în urmă. Nici ţărani, nici proletariat, nici burghezie articulată şi de respectat. Nimeni. Doar puterea de a decide asupra unor grupuri slab constituite şi, la nevoie, complice. În consecinţă, liderii noştri au înţeles că sînt singuri. Că viitorul se întinde în faţa lor, fără pretenţii. Şi au trecut la falsificarea vieţii reale, în numele lozincilor mari: libertate, democraţie, progres. Orice, numai creştere, răspundere şi educaţie nu. Roadele acestei potlogării supraistorice se văd. Nenumăraţi cetăţeni s-au înregimentat, chiar fără să o ştie. Unii susţin vreo tabără politică sau alta. Alţii, mai iuţi de virtute, au strîns propria viaţă în formula: eu şi superioritatea mea morală. Aşa am dobîndit, toţi, o singurătate bezmetică, vîndută ca independenţă de organizatorii ei politici.

Peste acest dezastru national, stă doar cazna de a-l masca. Aici e singurul efort asumat şi asudat, pe clase şi vîrste, individual şi administrativ. Asta înseamnă că ne-am aşezat, iar, în poziţia pe care am mai folosit-o pentru a conserva golul dindărătul formelor. Preluăm, încă o data, limbaje şi instituţii pe care le imităm fără alt gînd în afara alinierii la tonul dominant. Rezultatul e o revoluţie de limbaj, fără atingere cu gîndirea şi o metodă perfectă de reeducare în gol. Facem , adică, ce fac fără excepţie, naţiunile în derută. Copiem fără să înţelegem ce. Guvernele noastre reunite se află, astfel, în situaţia în care şi-au pus tineretul şcolar: copiază frazele mici şi plagiază planurile mari, fără să creadă o clipă că merită să înveţi.

Recivilizarea printr-un salt cosmic, din fundul gropii în vîrful muntelui, e imposibilă. Însă, putem încerca să devenim, măcar parţial, pricepuţi şi decenţi. Chiar dacă autorul acestor rînduri va fi suspectat de înapoiere post-medievală, propunerea sună aşa: învăţămînt profesional, pentru a pune capăt diplo-dependenţei şi pentru a readuce tinerii în domeniul tactil al realităţii. Plus istorie, geografie, limbă romînă şi matematică, predate ca la carte. Cronologic, de la A la Z, clar şi îndesat. Altfel, vom lărgi şi împodobi cu diplome beciul din PISA.