Agenda internaţională şi munca neplătită a femeilor, două drepte paralele

La începutul lunii martie, Consiliul Europei a lansat noua strategie pentru egalitate de gen, pentru 2014-2017. Munca neplătită a femeilor trece din nou neobservată în politicile internaţionale, deşi, în cele mai multe ţări, femeile constituie majoritatea oamenilor care trăiesc sub limita sărăciei.

Sărăcia nu înseamnă doar simpla lipsă a resurselor financiare, ci şi lipsa hranei, a adăpostului, a accesului la educaţie şi la servicii de sănătate, lipsa drepturilor şi libertăţilor fundamentale de acţiune şi alegere, a puterii de a influenţa deciziile cheie care le afectează viaţa. Deşi nu o spun des, banii contează.

Cu toate că 66% din muncitori, la nivel global, sunt femei, acestea deţin 10% din venituri şi doar 1% din totalitatea proprietăţilor, arata un raport al Băncii Mondiale din 2012. De ce?

Pentru că activitatea casnică nu este muncă salariată, iar „munca informală”, precum babysitting-ul şi menajul, deşi este plătită, nu este recunoscută oficial, deci nu contribuie la PIB. Dacă astfel de activităţi ar fi incluse în statistici, economia mondială ar creşte cu 11 trilioane de dolari pe an. Pur şi simplu, cea mai mare contribuţie pe care femeile o fac în economie este nerecunoscută şi nevalorificată.

Feminizarea sărăciei

Munca femeilor este atât de des mai puţin plătită faţă de cea a bărbaţilor, sau deloc, încât ni se pare că face parte din firescul lucrurilor - o „normalitate” păguboasă nu doar din punct de vedere economic. Plata egală pentru munca egală a femeilor şi bărbaţior este un drept, este o chestiune de echitate.

Potrivit Programului de Dezvolatre al Naţiunilor Unite, timpul total al muncii făcute de bărbaţi, în ţările industrializate, este împărţit astfel: 2/3 pentru activităţile plătite şi 1/3 pentru activităţile neplătite. În cazul femeilor, raporturile sunt inversate! Nu alimentează acest decalaj ciclul sărăciei? În ultimul deceniu diferenţa a crescut, deci problema nu se rezumă doar la accesul la resurse, ci atinge subiecte precum exploatare şi discriminare economică, politică şi culturală.

Cred că cea mai mare ameninţare este această normă socială pe care o perpetuăm, formată din cerinţele şi aşteptările pe care societatea le are de la femei: să facă treburile casnice, să prepare mâncarea, să se ocupe de creşterea şi educarea copiilor etc. Deoarece această muncă nu este recunoscută, „casnicele” nu au access la securitate socială, credit bancar sau alte beneficii, deoarece acestea sunt calculate în funcţie de munca salariată. Mai mult, faptul că „munca informală” nu este oficială, îi scuteşte pe angajatori de a asigura condiţii standard de muncă şi sănătate şi duce la marginalizarea femeilor.

Munca neplătită şi agenda internaţională - două drepte paralele

Deşi, la nivel global,  această problemă capătă forme mult mai severe (să luăm ca exemplu numărul orelor pe care femeile din Sub-Sahara, Africa, le petrec pentru a-şi aproviziona familiile cu apă potabilă sau rolul pe care femeile îl au în ţări precum Yemen sau Arabia Saudită) politicile internţionale nu acordă atenţie prea mare acestui subiect.

De exemplu, deşi unul din Obiectivele de Dezvoltare ale Milenului, care se apropie cu paşi repezi de termenul limită - 2015, este promovarea egalităţii de gen şi afirmarea femeilor, acesta nu include munca neplătită. Obiectivul este ţintit spre obţinerea egalităţii în ceea ce priveste numărul de băieţi şi fete care au acces la educaţia primară, dar în 2013, doar 2 din 130 de ţări au atins acest obiectiv la toate nivelurile de educaţie. Desigur, egalitatea de gen intersectează  toate celelalte 7 obiective de dezvoltare, indeosebi: reducerea sărăciei severe, accesul universal la educaţia primară, reducerea mortalităţii infantile, îmbunătăţirea sănătăţii materne şi combaterea HIV/SIDA, malariei şi a altor boli.

În 6 martie, Consiliul Europei a lansat Strategia pentru Egalitate de Gen 2014-2017. Din nou, niciunul din obiective nu abordează munca neplătită sau cea informală, dar se axează pe:

1. Combaterea stereotipurilor de gen si sexism – mai ales în mass-media şi şcoli;

2. Prevenirea şi combatearea violenţei împotriva femeilor;

3. Garantarea accesului egal al femeilor la justiţie;

4. Particparea egală a femeilor şi bărbaţilor în politică şi în procesul de luare a deciziilor publice – principalul target este ca procentajul femeilor sau al barbatilor în mediul politic să nu fie sub 40. În România, femeile ocupă mai puţin de 12% din locurile din Parlament (să vedem cum vor evolua lucrurile în următorii 3 ani).

5. Integrarea egalităţii de gen în justiţie, aplicarea legii, guvernare, media, cultură, educaţie, minorităţi, migraţie, comunitatea rromă, drepturile copilului, tineret şi sport etc.

Munca neplătită a femeilor şi munca „informală” mai au totuşi o şansă să fie incluse pe lista post-2015 a Obiectivelor Sustenabile de Dezvoltare, sub umbrela promovării egalităţii de gen şi afirmării femeilor, care, probabil, va curpinde şi violenţa împotriva femeii, drepturile sexuale şi reproductive şi participarea politică. Sau lumea aceasta mai are nevoie de un alt 24 Octombrie 1975, declarat Anul Femeilor de către ONU, ziua în care 90% din femeile din Islanda au tras un semnal de alarmă asupra condiţiei lor, refuzând să mai muncească, fie ele plătite sau nu, iar societatea a încetat, literalmente, să mai funcţioneze?

Educaţia pe care o primim acasă, în şcoală şi ceea ce mass-media ne transmite influenţează modul în care se face distribuirea sarcinilor între femei şi bărbaţi. De noi depinde cât de repede „doborâm” stereortipurile de gen!