Adolescenţa şi nevoia de modele

Dacă paradisul libertăţii rămâne copilăria, înţeleasă ca putere nemilitată de visare ori mişcare, vârsta adolescenţei presupune risc şi disciplină. Răsfăţul pufos trebuie abandonat în beneficiul încercărilor vitrege. Nu există pedagogie fără testarea limitelor şi nici adolescenţă fără asumarea unor modele de viaţă. Câţi politicieni-model cunoaşteţi astăzi în România?

Despărţirea de Humuleşti a echivalat pentru Creangă cu o veritabilă decapitare. Nu întâmplător, viitorul diacon pleacă spre lumea rigorilor bărbăteşti către sfârşitul verii, la 29 august, de Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul. Ce urmează? Tranziţia către viaţa adultă.

Dacă bunicii se predau nepoţilor cu toată generozitatea, părinţii îi instruiesc pe adolescenţi într-un regim mai aspru. Aşa se descoperă motivaţia profundă a omului. De la debutanţi şi până la olimpici, învăţăceii sunt chemaţi să îndrăznească. Cum anume? Făcând sport, urcând un munte, postind, îndurând frigul, ieşind din băltirea zilnică, citind o carte, studiind gramatica, poezia sau matematica.

Spre începutul de veac XX, cercetaşii României cultivau spiritul de corp, onoarea, respectul, patriotismul, moderaţia. Iată crezul acestei elite fără de care, probabil, Armata ţării n-ar fi dat eroi în Primul şi Al Doilea Război Mondial:

• Cercetaşul iubeşte şi ocroteşte natura şi este bun cu animalele.
• Cercetaşul este econom şi cumpătat, este îngăduitor cu alţii şi sever cu sine, îşi îngrijeşte corpul şi duce o viaţă sănătoasă.
• Cercetaşul îşi respectă şi ascultă părinţii, şefii si profesorii şi este disciplinat în tot ceea ce face.
• Cercetaşul este credincios şi respectă credinţa celorlalţi.
• Cercetaşul este curajos şi încrezător în puterile sale, vioi şi plin de însufleţire.
• Cercetasul iubeşte învăţătura şi la rândul său învaţă şi pe alţii.
• Cercetaşul se străduieşte să facă în fiecare zi o faptă bună, oricât de neînsemnată ar părea ea.

 Nevoia de modele e presantă pentru toţi cei care, după 13-14 ani, ajung să-şi caute rostul în lume. Ce modele de viaţă oferă elita politică de astăzi tinerilor din România? Pe cine ar putea urma un adolescent încrezător în valorile cercetaşilor de odinioară?

Copilăria este tărâmul creativităţii şi al spontaneităţii. Adolescenţa presupune rigoare, emulaţie, exactitate. Copilăria este imitaţie. Adolescenţa caută vocea autenticităţii (e cazul vitalismului profesat de Mircea Eliade în Romanul adolescentului miop).

Copilăria e hârjoneală, urmată de experienţa dramelor lăuntrice şi chiar de iniţierea în misterul fiinţei. Suferinţa, moartea şi viaţa se văd altfel după ieşirea din ţarcul prunciei.

Căutând un model de curaj şi îndrăzneală, fiul îşi urmează tatăl chiar şi la vânătoare. Ameninţaţi de spectrul foamei şi al morţii, cei doi se văd obligaţi, la rândul lor, să ucidă.

Aceasta e povestea binecunoscută şi mişcătoare a lui Nicolae Labiş:

Mă iau după tata la deal printre târşuri, // Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi. // Pornim amândoi vânătoarea de capre, // Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.

Dacă Humuleştiul lui Creangă este imaginea Raiului, vânătoarea lui Labiş echivalează cu o cădere în timp. Ozana cea frumos curgătoare e, deja, foarte departe în Moldova secătuită şi pârjolită.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum. // Vai fără vânt aleargă frunzarele duium! (...) Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea... // Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea! // Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! // Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Astăzi, vânătoarea este apanajul celor care nu cunosc nici foamea, nici setea. Tot mai rar este sentimentul tovărăşiei sau lacrima pe obraz la moartea unei căprioare. Adolescenţa e tot mai puţin o apropiere de necunoscut, fabricarea de unelte neconvenţionale, ieşirea din zona de confort.

Rădăcinile viitorului sunt în copilăria nepoţilor noştri. Ce modele de viaţă le oferim?

Trebuie să salvăm copilăria din mrejele vieţii false şi artificiale, aşa cum vârsta adolescenţei s-ar cuveni protejată de minciună.

Sute de mii de tineri români se nasc în familii afectate de ruptură, eşec, divorţ. Vulnerabilitatea fetelor şi agresivitatea băieţilor fără modele dau naştere la conflicte sociale. În ultimele decenii, zeci de mii de tineri au crescut ca nişte orfani, împovăraţi de sentimentul alienării – părinţii fiind plecaţi la lucru, într-o uneori prosperă, alteori neagră străinătate.

Alte ameninţări includ, pe lângă definirea laxă a mariajului, fenomene precum consumerismul. Nici copiii, nici adolescenţii nu ştiu să aleagă singuri, fără îndrumare. Atunci când tradiţia e batjocorită iar autoritatea paternală se distruge sistematic, apare violenţa din şcoli, obrăznicia şi mitocănia verbală. Pentru că cei şapte ani de acasă se contractă la doar trei-patru, Statul instalează (ca big brother) camere de luat vederi în şcoli (plătite, evident, tot din banii noştri).

Etatismul şi hiper-centralizarea educaţiei printr-o grămadă de programe naţioanel nu pot preveni apariţia unor fenomene ca obezitatea infantilă sau analfabetismul funcţional (specific celor care ştiu să citească, dar nu mai au puterea să şi înţeleagă. Manipularea dorinţei în mass-media (cazul extrem fiind pornografia) şi larga industria de consum încurajează precocitatea sexuală, vizibilă prin adoptarea de către tinerele fete a unor mode vestimentare lansate de marile diva).

Adulţii se infantilizează, în timp ce copiii sunt încurajaţi să devină, pe şest, nişte oameni mari. Taţii se joacă pe calculator, în timp ce fiii studiază reviste hardcore. Nu merită pomenite aici drogurile sau tehnologizarea agresivă a vieţii. În loc să modeleze o bucată de lut ori să construiască din traforaj un vas plutitor, copilul marilor oraşe ajunge să-şi piardă vremea pe Messenger, SMS sau Facebook. Adio basmelor lui Petre Ispirescu sau prozei lui Emil Gârleanu, cu minunatele lor incursiuni în lumea celor care nu cuvântă!

Suntem chemaţi cu toţii să protejăm bunătatea copilăriei şi frumuseţea adolescenţei. Doar astfel ne vom hrăni, prin alveolele memoriei, dreptul la fericirii.

Dacă paradisul libertăţii rămâne copilăria, înţeleasă ca putere nemilitată de visare ori mişcare, vârsta adolescenţei presupune risc şi disciplină. Răsfăţul pufos trebuie abandonat în beneficiul încercărilor vitrege. Nu există pedagogie fără testarea limitelor şi nici adolescenţă fără asumarea unor modele de viaţă.

Câţi politicieni-model cunoaşteţi astăzi în România?

Iată o întrebare la care merită să reflectăm în contextul sărbătorilor pascale.