În 2016, după mulţi ani de activitate antreprenorială în afară ţării, am devenit angajat al Guvernului României. Acolo am înţeles cât de mulţi sunt românii care-şi închipuie că, dacă Statul nu face, nimic nu se face. Ori asta e doar o iluzie. Uneori chiar o minciună. Pilonul II de pensii e doar un mic şi recent exemplu din ce s-ar putea întâmpla dacă nu ne raportăm corect la ce vrem de la Statul român. 
 
Rolul Statului în societatea noastră este unul cât se poate de clar: cel de reglementator. Rol pe care noi îl ignorăm, iar cei care fac parte din aparatul Statului îl pervertesc zi de zi. Nu mă refer aici la suprareglementare sau la elemente libertariene, ci strict la necesitatea ca Statul să-şi asume poziţia de echilibru al sistemului, cel care oferă şanse egale tuturor jucătorilor din piaţa, tuturor cetăţenilor săi. 
 
Pervertirea rolului de reglementator al Statului a mers în paralel cu devalizarea activelor sale. Statul român nu mai e proprietar de decenii. Mai are câteva active care abia răsuflă. Cu fiecare faliment sau hoţie s-au restrâns resursele necesare dezvoltării României în beneficiul celor care au acaparat Statul român. Efect dezastruos la nivel de societate, plus o scădere a sumelor de bani pe care Statul îi poate cheltui sub formă de investiţii. Şi atunci, cei de la butoane au început să se folosească de pârghiile legale care le-au permis să acumuleze avantaje din birocraţia stufoasă şi suprareglementarea păguboasă. Avize, taxe, controale. Din orice se poate trage un profit când ai în faţa ta un cetăţean disperat. Se procedează în felul acesta pornind de la o biata tarabă în piaţă şi terminând cu marile investiţii, ceea ce, evident, blochează dezvoltarea ţării noasre.
 
Nu e greu de imaginat care ar fi soluţia firească: reformarea Statului, a administraţiei publice centrale şi locale, asumarea rolului de reglementator. Toate aceste acţiuni ar putea avea efecte rapide, dacă nu ar depinde direct de actuala clasă politică, cea care se alimentează financiar din situaţia existentă. 
Trebuie să înţelegem că, atunci când Statul îşi refuză rolul de reglementator, cedează, de fapt, protejarea cetăţeanului în faţa intereselor comerciale, a fraudelor şi a escrocheriilor. Toate acestea se reflectă în calitatea vieţii fiecăruia dintre noi. Ne-a fost furată demnitatea de a fi trataţi corect în propria noastră ţară, de a avea acces la servicii de sănătate umane, de a le oferi copiilor noştri o educaţie decentă, de a călători de la un capăt la altul al ţării într-un timp rezonabil, de a găsi în administraţia publică un sprijin, nu indiferenţă şi dispreţ. 
 
Demnitatea la care avem dreptul nu este numai demnitatea noastră individuală, ci şi demnitatea unei ţări recuperate din mâna clasei politice care-şi bate joc de destinul nostru colectiv şi de aspiraţiile noastre de mai bine pe care ar trebui să le avem.
 
Din păcate, cetăţenii s-au obişnuit cu lipsurile şi cu bătaia de joc, iar privilegiaţilor nu le pasă, căci ei, de exemplu, se tratează la clinicile scumpe din Europa. Toţi uită că o salvare blocată în traficul pe care o primărie nu-l gestionează poate face diferenţa între viaţă şi moarte, iar odată ce te afli în acea ambulanţă, cetăţean obişnuit sau priviliegiat, amândoi aveţi aceeaşi soartă.
 
Am fi iresponsabili dacă am permite Statului să eşueze. De aceea, Reforma Statului este necesară şi urgentă. Şi ea ar trebui asumată politic cu orice risc, inclusiv de a pierde alegerile. Ar fi şi mai bine dacă ne-am deştepta şi ne-am cere dreptul la o viaţă demnă în propriul Stat, dacă am impune Statului să-şi asume nevoia de demnitate a sa şi a celor care îl compun. Dar pentru asta e nevoie de o nouă majoritate politică, responsabilă, puternică şi determinată.