De fapt, era a doua oară când ieşeam din ţară. Mai fusesem într-o excursie la Chişinău, cu doi ani înainte. Dar amintirea acelei ieşiri este complet strivită în memoria mea de ceea ce urma să mi se întâmple prin bunăvoinţa (sau mai bine zis prin uneltirile mişeleşti) ale unui miliardar evreu şi ungur al cărui nume nu-l mai auzisem niciodată. Totul a început cu un anunţ în ziarul local – douăzeci de burse, zece de un an, zece pe cinci luni – examen de limba engleză la Iaşi, apoi cei care obţineau un punctaj minim, urmau să fie intervievaţi la Bucureşti de americanii lui Soros. Cei selectaţi ar fi locuit într-o familie americană şi ar fi învăţat într-un liceu american.

Astăzi nu pot să-mi explic avântul şi energia care m-au pus în mişcare în acel moment. Făceam engleza la şcoală ca toată lumea şi atât. Nu ştiam nimic despre domnul Soros şi fundaţia lui, dar mi-am făcut un abonament la biblioteca Consiliului Britanic şi am început să învăţ singur cuvinte şi gramatică. Cred că ai mei erau un pic amuzaţi, un pic neîncrezători, dar mi-au dat pace. Au continuat să fie neîncrezători şi când au aflat că intrasem ultimul pe lista cu cei şaizeci de candidaţi care trecuseră testul de engleză. Interviul urma să fie la Bucureşti, unde aceeaşi fundaţie ne-a plătit un bilet de avion dus-întors. Pentru mulţi dintre puşti, era prima noastră călătorie cu avionul. Tot ce îmi amintesc azi din acea primă experienţă a zborului e fumul gros de ţigară care mă făcea să lăcrimez şi să tuşesc (urma să fie şi mai rău pe drumul până la New York). Eram foarte mulţi candidaţi, Iaşiul era doar unul din centrele unde se dăduse concurs de engleză (alături de Bucureşti, Cluj, Timişoara şi încă nişte oraşe mari). Din interviu reţin două lucruri (se întâmpla acum mai bine de douăzeci de ani) – intram câte cinci, ne aşezam la o masă lungă, în faţa fiecăruia dintre noi stătea un om care ne întreba două-trei lucruri. Îmi amintesc, aşadar, că pe fata de lângă mine au întrebat-o ce ar lua din casă dacă ar fi inundaţie şi ar putea să salveze un singur obiect. A răspuns posterul cu Michael Jackson. Pe mine m-au întrebat ce îmi place să fac în timpul liber şi le-am răspuns că îmi place să merg la orfelinatul din spatele blocului şi să mă joc cu copiii de acolo. Era adevărat, dar cred că am vrut şi să-i impresionez un pic. Şi asta a fost tot. Mai puţin de trei minute pentru fiecare. Câteva luni mai târziu, mi-au spus că am fost rezervă. Cei selectaţi pentru bursele de 1 an urmau să meargă la încă un interviu şi dacă vreunul dintre ei ar fi picat, ar fi intrat pe locul meu. Nu picase niciunul! Am fost în al nouălea cer.

Nu s-a mai întâmplat nimic vreo zece luni, până cu câteva zile înainte de plecare. Am ajuns în Bucureşti şi mi-au dat dosarul cu datele familiei unde urma să trăiesc următoarele 5 luni – Faith şi Daniel Lewis din Texas. Ea secretară, el camionagiu de cursă lungă. O fiică de 15 ani şi doi câini. Recunosc că am fost dezamăgit. Am fost şi mai dezamăgit când, ajuns acolo, am realizat că de fapt casa familiei Lewis era un trailer (nu o rulotă, dar o casă tip vagon care se amplasează pe piloni, deasupra solului). Familia Lewis nu stătea bine cu banii şi, ca să-şi diminueze cheltuielile, vânduseră casa din oraş („oraşul” avea 5000 de locuitori) şi se mutaseră treizeci de kilometri mai încolo, în câmp. Eram literalmente „in the middle of nowhere”, pentru că, neavând stradă, nu aveam adresă. Scrisorile de la părinţi ajungeau la oficiul poştal din oraşul unde mai ajungeam uneori să închiriem casete video şi să mâncăm pizza. La şcoală mergeam cu autobuzul – două ore dus şi două ore întors (plecam la 6, ca să intru la 8 la cursuri şi ajungeam înapoi la ora 5 după amiaza). Ştiu că mi-am spus că dacă nu o să ajung să-mi placă muzica country, ascultând-o zilnic timp de 4 ore în autobuz, o să înnebunesc. Mi-a plăcut.

E dificil să povestesc aici o experienţă atât de vastă. Am înţeles că în America erau mai multe programe care plasau studenţi străini din toată lumea în familii americane care doreau să-i găzduiască. Fundaţia domnului Soros accesase pentru noi un asemenea program, îmi plătise biletul de avion şi îmi oferea suma de 75 de dolari în fiecare lună, ca bani de buzunar. Nu mi-au ajuns, dar nici nu aveam cum să cer de la ai mei (era înainte de transferurile de bani instant) şi chiar şi aşa ai mei nu stăteau bine cu banii. Am învăţat să mă administrez şi să fiu chibzuit. Cu ultimul cec mi-am cumpărat manualul de anatomie care a costat 50 de dolari şi pe care îl am până în ziua de azi. Liceul era ceea ce în România ar fi o şcoală de ţară, dar cu un nivel dincolo de ce v-aţi putea imagina. Acest sistem de a aduna elevi de pe distanţe foarte mari le permitea să creeze şcoli bine dotate, cu profesori foarte buni. Am învăţat doar şase materii – literatură americană, matematică, informatică, anatomie, istorie şi o oră despre film şi televiziune pe care am ales-o pentru că mi s-a părut de nerezistat să te duci la şcoală şi să te uiţi şi să vorbeşti despre filme. Pentru că acolo elevii pot alege ce doresc să înveţe! Mi-ar fi plăcut să aleg ora de actorie, dar nu mai erau locuri. Fără să vreau, am învăţat limba. Limba aceasta m-a ajutat să-mi câştig ca traducător banii de buzunar în facultate şi banii de mâncare în rezidenţiat. M-a ajutat să pot să accesez programe de formare şi să citesc cărţi şi studii de specialitate.

Traiul în familia Lewis nu a fost uşor. Fata gazdelor mele avea probleme de sănătate şi uneori mă cam plictiseam. Dar am gustat un pic din visul american – am jucat Mario, am mâncat pizza, am fost la bowling şi la roller skating, plăcerile modeste ale unei familii modeste care şi-a deschis casa şi inima pentru un copil din Europa de Est. Celelalte case din vecinătate erau la distanţe atât de mari, că din curte nu se vedea nimic. Doar câmp cât vedeai cu ochii. Vara, din tufişurile din jurul casei se auzeau cozile şerpilor cu clopoţei, aşa cum la noi se aud greierii. Îmi este un pic ruşine, dar trebuie să îmi duc autodenunţul până la capăt şi să admit că acolo am învăţat să fac duş zilnic şi am aflat că bărbaţii folosesc parfum. Am mai învăţat conceptul de restaurant all you can eat, ceea ce pentru mine a fost un şoc. Am învăţat ce înseamnă un profesor prietenos şi cum arată un examen la care nu poţi să copiezi. Am înţeles cât de grea este viaţa pentru acei oameni şi cum nu toţi americanii trăiesc ca în „Dallas”. Am înţeles că pentru mulţi din colegii mei de clasă singurul mod de a-şi croi un drum în viaţă era să înveţe. Şi ca să-şi permită să înveţe la un colegiu, trebuiau să obţină o bursă. Şi ca să obţină o bursă, pe lângă notele mari, li se cerea să facă dovada că au muncit pentru comunitatea în care trăiesc într-o organizaţie non-guvernamentală sau în altă formă de voluntariat.

Nu ştiu dacă asta este spălare pe creier sau manipulare. Nu ştiu dacă asta a intenţionat domnul Soros, dar am băgat bine la cap. Din 2003, lucrez în sectorul nonguvernamental – am ajutat la deschiderea a două centre pentru dependenţii de heroină, trei pentru cei dependenţi de alcool, numeroase alte programe de prevenire şi tratament pentru persoanele dependente. Am predat la sute de oameni cursuri despre cum să-i trateze pe dependenţii de substanţe. Am scris manuale, broşuri şi din când în când articole de ziar. În prezent ofer consultaţii şi consultanţă la un centru pentru oamenii fără adăpost. Am făcut tot acest rău şi cred că experienţa în Statele Unite mijlocită de domnul Soros a avut o foarte mare influenţă. Recunosc, sunt un element periculos şi nu cred că mă mai pot opri vreodată din a face rău oamenilor cu care lucrez şi pe care îi numesc colegi, pacienţi sau clienţi. Îmi cer iertare pentru a fi scris un text atât de lung, dar era important a se înţelege magnitudinea răului pe care banii domnului Soros l-au făcut mie şi, indirect, societăţii româneşti.

Cred că într-o societate în care conducătorii ajung să numească binele rău şi răul bine, oamenii au o datorie să se ridice şi să vorbească. Au o datorie să reziste inversiunii morale şi minciunii instituţionalizate. În calitate de psihiatru şi psihoterapeut, nu este un lucru recomadat să-mi expun viaţa privată în public, dar simt că este absolut necesar să apăr valorile în care cred – este bine să oferi oamenilor educaţie, sănătate şi dreptul la o viaţă demnă, să numeşti adevărul adevăr şi minciuna minciună, adică tot ce este atacat acum în România. Dacă azi vin după sorosişti şi mâine vin după johannişti, poimâine cine va mai urma? Acestei lumi inversate în care binele e rău şi minciuna e adevăr trebuie să-i rezistăm din toate puterile.

Mai adaug doar că după întoarcerea din Statele Unite nu am mai avut niciun contact direct cu fundaţia domnului Soros, întrucât mi s-a comunicat că o persoană care a primit o bursă nu va mai putea primi vreodată altă finanţare, ca să existe o şansă egală şi pentru alţi elevi.