Întoarcerea acasă. „Ilinca, de unde vin copiii?“ / „Tati, fiecare copil vine de acasă!“
0Aproape am uitat că pentru fiecare om din lumea asta, ACASĂ este una dintre marile teme ale vieţii, o temă identitară, proprie şi personală, printre puţinele care nu sunt presiuni exterioare. Formarea conceptului de „acasă“ e un proces început în copilăria timpurie, la sânul mamei, în familie, care se defineşte simplu, natural, fără presiuni. Fază asta este relativ scurtă.
După asta, vin toţi anii centrifugali, în care statul, societatea, şcoală, familia, îţi zic mereu: creşti, dezvoltă-te, zboară, pe un calendar care nu îţi mai aparţine, cu nişte oameni pe care nu îi poţi recunoaşte, în locuri care nu mai sunt „acasă“. Iar după ani de bătut tobă altora, învăţând în şcoli făcute de alţii, la joburi create de alţii, în reguli în care nu te regăseşti, învârtind bancnotele altora, întoarcerea „acasă“ pare singurul mod în care te mai poţi regăsi.
Copii emigraţi într-o viaţă de adult care nu le aparţine, oamenii sunt forţaţi să ia mereu decizii către care te-au împins alţii, iar la capătul şirului ăsta de oameni care te împing, uneori ieşi din rând şi pleci... acasă. Acasă e primul contact cu fericirea. Chipul fericirii primare va fi întotdeauna posibil doar în copilărie. Orice psiholog din lumea asta te va întreba ce îţi aminteşti din copilăria ta. De cele mai multe ori, adulţii îşi iau la un moment dat libertatea să se întoarcă „acasă“. Întâmplător sau nu, unii aleg să rămână, alţii folosesc asta ca pe o pilulă pentru restul existenţei lor departe.
Din păcate, şcoală nu are în vocabular cuvintele astea: acasă, fericire, iubire, moarte.
Unii adulţi renunţă la tot trecutul vieţii lor pentru a nu mai plecă de „acasă” sau pun pauză o vreme, pentru a sta încă o perioadă în bârlogul liniştit al copilăriei (casă, apropierea părinţilor, bunicii, locurile vechi, oamenii din trecut). Întoarcerea fizică în spaţiul copilăriei este un refugiu natural, un reflex de apărare a identităţii şi de autovindecare, prin care adultul spune liber NU presiunilor care l-au îndepărtat de ACASĂ, de copilărie, de propria identitate: studii, şcoală, job, viaţă socială, familia proprie. Fuga către „acasă” pare singurul gest liber al maturităţii lor şi un strigăt de bucurie la regăsirea oglinzii. Din păcate, şcoală nu are în vocabular cuvintele astea: acasă, fericire, iubire, moarte. În formă de acum, şcoală şi joburile nu te vor învaţă decât că trebuie să urci mai sus şi că pentru fericire nu există decât o singură reţetă.
Unul dintre cele mai vechi cuvinte care desemnează „libertatea” este termenul sumerian Ama-gi, care înseamnă „întoarcerea la mama”; în latină, rădăcina „liber“ însemna originar „partea interioară a scoarţei copacului”; iar grecescul Elefteria (Eleuteria) adică libertate, este compunerea dintre vb. „a te întoarce“ (eleu) la „locul pe care îl iubeşti” (eran); libertatea este împlinirea unei călătorii către tine însuţi, iar locul unde o poţi înţelege este Copilăria.
De ziua copiilor îmi doresc că cei care fac educaţia astăzi, minister sau părinţi, să ţină cont: Copilăria este ACASĂ. Legile psihologice nu le face statul. La mulţi ani!
Se încarcă comentariile...
