Episodul 1: Tata avea doar cinci ani atunci când a rămas fără de tată. Nu mai aveau casă şi au locuit, o perioadă, în grajdul unde unchiul lor ţinea caii. Bunica muncea cu ziua, „la cocoane”, şi încerca să supravieţuiască alături de cei 6 copii. Toţi au renunţat la scoală, mai puţin cel mic, respectiv tata. Tata a iubit caii întreaga lui viaţă.
 
Perioada sărbătorilor de iarnă era, poate, cea mai veselă perioadă a anului şi „colindatul” devenise o meserie. Se mergea prin târg, se dansa „apuripu-ripu”, bunica ajuta „cocoanele” la făcut curăţenie şi putea să strângă ceva bănuţi care să-i ajute să treacă peste iarnă. Nu mai zâmbeau şi uitaseră ce înseamnă să te bucuri de colinde. Colindul era doar un instrument folosit zilnic „la muncă”, pe care trebuia să-l performezi cât mai bine. Nimic despre bucuria Sărbătorilor sau despre suflet. Era doar un job.
 
Când tata a împlinit 14 ani, bunica a plecat lângă bunicu’. Tata a renunţat la scoală şi un vecin l-a ajutat să se angajeze la forjă, acolo unde le aducea apă muncitorilor. Nu a mai cântat colinde şi nici „apuripu-ripu”. Doar încerca să răzbată în viaţă. Şi să rămână pe drumul bun!
 
Episodul 2: „Dacă ceva o să lipsească la muncă, la cine crezi că o să se uite primul?”. Tatăl meu a lucrat 30 de ani în acelaşi loc. A început ca muncitor docher în port şi a ieşit la pensie ca responsabil încărcări – descărcări. Îi trecea prin mână toată marfă pe care România o trimitea la export de la Galaţi, folosind Dunărea ca rută de transport, şi semnătura lui era precum pecetea lui Sfântu’ Petru.
 
Mai de toţi colegii lui de muncă, şi de toţi cei ce îl cunoşteau, era considerat „prost” pentru că nu „se descurca” aşa cum o fac ei. Cei cu o funcţie similară, şi cu un acces identic la toate zonele de decizie, reuşise să obţină averi considerabile în urma „afacerilor” făcute cu vaporenii, dar, mai ales, ca urmare a „măsluirii” unor acte contabile şi de expediţie. Toată lumea din întreprindere ştia ce se întâmpla, însă nimeni nu vorbea despre acest lucru. Să facă ceva în sensul de a opri, nici măcar nu se punea în discuţie.
 
El lua doar salariul, la sfârşit de lună. Toată lumea din jurul nostru era sigură că are o mulţime de bani ascunşi în saltea şi, de câteva ori, a şi fost chemat la Miliţie să dea declaraţii. Venea acasă trist şi nu vorbea cu orele... Nu a schimbat nimic la felul lui de a fi pentru că ştia că dacă intra în cârdăşie cu ei, el, ţiganul, ar fi fost, în caz de nevoie, ţapul ispăşitor. Ştia că reţele lui de influenta erau prea mici şi mai ştia că ar fi trebuit să se uite în oglindă seara şi să trăiască cu ce a făcut ziua. El fusese învăţat ca tot ceea ce obţine în viată trebuie să o facă prin muncă cinstită şi la fel îşi învăţase şi propriii copii. Ştia că tot ceea ce ne oferise nouă era mult mai important decât banii.
 
Episodul 3: Au trecut mulţi ani în care inelul bunicului Ion era singurul lucru de valoare din casa noastră. Niciodată lipsurile nu l-au făcut pe tata să se gândească la eventuala vânzare a inelului; se împrumutau de la vecini şi când lua salariul dădeau banii înapoi, însă inelul cu piatră roşie rămânea acolo unde a fost dintotdeauna.
 
După al treilea an de încercări, reuşesc să intru la facultate. Nu m-am bucurat pentru că ştiam că ai mei nu au bani să mă ajute. Toată noaptea de după aflarea veştii că am fost admis m-am gândit ce trebuie să fac şi nu prea aveam soluţii. „Poate e mai simplu să renunţ”, mi-am zis şoptind în minte. Fulgerul ăsta m-a făcut să mă rog la Dumnezeu şi mai tare pentru a alunga ispita gândului rău, conştient fiind că uşor nu va fi şi că nimic de valoare nu se obţine uşor. Dimineaţă, tatăl meu îşi scoate inelul de pe mână şi mi-l dă: „Du-te şi vinde-l”. Eram tare supărat pe el pentru modul în care a considerat că trebuie să mă motiveze atunci când eram gata să cedez, aşa că nu am gândit prea mult: l-am luat şi l-am vândut. Dumnezeu şi-a desăvârşit planul lui trimiţând şi alţi îngeri să mă ajute aşa că inelul cu piatră roşie a devenit sămânţa împlinirii mele.
 
Peste alţi ani, mi-am luat tatăl şi l-am dus într-o bijuterie. „Te rog, alege-ţi ce vrei!” i-am spus, plecându-mi capul în faţa lui. M-a pupat, mi-a zâmbit şi şi-a ales cel mai mic inel care exista în acel magazin. „Vezi, tata”, ne-a spus el atunci când am ieşit pe uşa magazinului, „asta înseamnă să creşti băieţi!”. Atunci am înţeles că niciodată inelul nu ne-a părăsit familia. Doar că dintr-o bijuterie s-a transformat într-o valoare care glorifică legătura ta cu propria-ţi familie.
 
Episodul 4: „Ştii ce nu am înţeles niciodată la tine?”, întreb eu pe un ton liniştit. „Violenţa ta faţă de mama!”. Întrebarea mea îl ia pe nepregătite şi îmi dau seama când îi văd ochii plini de lacrimi. Pune privirea în jos şi îi aud respiraţia însoţită de un şuierat ca şi cum cineva l-ar fi lovit în plex. Se încovoaie sub povara întrebării mele şi încearcă, parcă, să iasă din strânsoarea conştiinţei. „Aşa e! Atât am putut! Am greşit mult şi tu să nu faci ca mine! Nu uita, însă, de unde am plecat!”
 
„Atât am putut” îmi răsuna în urechi! Auzisem poveştile lui în care bunicul o lega pe bunica de roata căruţei şi o „educa” cu biciul, de faţă cu ai lor copii. Se întâmpla destul de des pentru că mai toate poveştile lor, ale lui şi ale unchilor mei, erau de multe ori construite în jurul bătăilor încasate de bunică. Vedeam în jurul meu, copil fiind, cum femeile, indiferent de etnie sau de statutul lor social, erau bătute de soţii lor de faţă cu toate neamurile, chiar în mijlocul unei nunţi sau unui mare eveniment de familie, şi vedeam că mai nimeni nu intervenea. Vedeam vecini de-ai mei, români, care îşi alergau consoartele pe stradă, de multe ori cu un par în mână, şi atunci când le prindeau le călcau în picioare, la propriu, sub ochii propriilor copii. El nu făcea astea sau cel puţin nu cu frecvenţa pe care o vedeam în jurul nostru.
 
A fost rândul meu să tac şi să înghit în sec! „Atât am putut” m-a trezit din dorinţa mea de a-l încurca. Am icnit şi am simţit nevoia de îl iau de mână în încercarea de a-i spune că îl iert. Nu am făcut-o! 
 
Episodul 5: Când eu eram copil, în urbea mea natală, a avut loc un accident. O tânără fată a fost călcată de un tramvai şi sfârtecată. Legiştii şi-au dat seama că victima era de gen feminin numai după ce au descoperit că purta oja pe unghii şi în geantă i-au găsit câteva produse specifice de cosmetică. Acest accident a generat largi dezbateri la grupul de femei bătrâne care ieşeau cu scăunelul în faţa porţii în fiecare seară dezbateri mai aprinse decât am avut noi în ultima campanie electorală. Lumea se întreba unde se ducea, ce făcea, cu cine era, dacă avea copii şi cine-i erau părinţii. Babele din cartier au decretat că era o tânără ce iubea un om însurat, se ducea la el şi de asta Dumnezeu „a bătut-o”, şi mai ales au consfinţit faptul că femeia fusese mai întâi lovită de o maşină de unde ricoşase sub tramvai. Nimeni nu fusese de faţă şi oricum circulaţia informaţiei în acea perioadă era destul de deficitară, însă se pare că vecinele mele ştiau mai bine decât anchetatorii ce se întâmplase. Acest scenariu „real” a generat unul dintre cele mai mişto blesteme pe care l-am auzit la noi în cartier, şi anume: „Să mă calce maşinile şi tramvaiele”. Când taică-meu a auzit asta i s-a părut atât de cool, încât a preluat blestemul. Avea vreo 45 de ani când acest blestem era la modă.
 
Până spre 50 de ani, tata nu prea se ducea la biserică. La înmormântări, mergea în serile de priveghere şi ajuta întreaga familie în acele momente grele. La noi, în fiecare seară de priveghi se oferă mâncare tuturor celor prezenţi, ca o ofrandă adusă atât celor ce nu mai sunt alături şi mai ales celui ce este atunci întins pe masă. Dacă familia defunctului nu poate susţine financiar un astfel de obicei, întreaga comunitate se mobilizează şi fiecare vine cu ce are pe-acasă. Cei bătrâni spun că e bine ca cel ce trece în lumea de fără întoarcere să „simtă” că toţi sunt acolo şi mâncarea „oferită de sufletul lui” este percepută ca un ultim gest de respect făcut de cei ce au rămas să-i ducă dorul. Seara se cântă muzică de ascultare, un gen muzical specific în care lăutarii cântă plângând alături de familie lucrurile pe care defunctul le-a iubit şi le-a lăsat pe lumea asta: mamă, fraţi, copii, casă, iubită, viaţă. Noaptea liniştea se aşterne şi mortului i se trate pânza pe ochi în încercarea de „a-l obişnui” cu liniştea rugii lumii de apoi, preotul citind stâlpii. Acest cântec ritualic întărit de stihurile slujbei de înmormântare l-a făcut pe tata să înţeleagă sensul vieţii şi să aibă certitudinea că omul trebuie să lase ceva în urma lui. „Aleluia, aleluia” rostit de preot îi suna mai degrabă ca un clopoţel ce anunţa finalul unei etape în care tu decizi ce vrei şi începutul unei în care te laşi în mâna Lui. Cum el nu era pregătit să se ducă lângă El, şi din teamă faţă de moarte, a generat un nou blestem, folosit până avea vreo 60 de ani, şi anume „să zică popa Aleluia la capul meu”. Îl folosea atunci când ceea ce spunea era destul de grav şi serios şi dorea doar să sublinieze faptul că ceea ce spune/vrea atunci trebuie ţinut minte.
 
Tema de a nu-şi vedea copiii mari şi la casa lor, de a nu avea timp să se bucura de nepoţi, de a experimenta mândria generată de acţiunile copiilor etc. s-a estompat cu timpul. A fost prezent la toate nunţile noastre, a tremurat în momentul în care prima nepoată i s-a născut, a adormit-o pe picioare cântându-i cântece în limba română şi romani, a dus-o la grădiniţă, a înscris-o la scoală şi chiar a ajuns să se certe cu ea. A multiplicat experienţa asta de 3 ori chiar şi la al treilea nepot se juca „de-a calul” prin casă cu cel mic. A înţeles că a avut o viaţă bună şi că greutăţile primite au avut darul de a-i încerca iubirea faţă de El. S-a apropiat de Dumnezeu, atât de mult cât a putut, şi a încercat să îi facă pe plac.
 
Nu ştiu dacă a reuşit pe deplin însă ştiu că fricile sale s-au schimbat. Îi era teamă să nu moară fără de împărtăşanie şi fără de lumânare însă şi mai teamă îi era să moară fără demnitate. Şi-a dorit să moară repede, să nu supere şi să nu deranjeze pe nimeni pentru că „eu mi-am trăit viaţa şi voi nu trebuie să creşteţi cu grija mea”. Blestemul folosit s-a schimbat: „Să n-am parte de lumânare” aduna dorinţa sa de a fi înconjurat de cei dragi, de a avea demnitate şi de fi pe placul Lui.
 
A murit după ce a împlinit 70 de ani, în ajunul zilei Sfântei Paraschiva. Şi nu e zi în care să nu mă gândesc la el...