Comparaţia cu dependenţa de jocuri de noroc este una interesantă, întrucât psihiatria a inclus jocul de noroc printre dependenţe doar de puţin timp (o dată cu lansarea în 2013 a ultimei ediţii, a cincea, a DSM, manualul diagnostic al Asociaţiei Americane de Psihiatrie). Până atunci, dependenţa era un diagnostic aplicabil doar consumului de substanţe - alcool, opiacee, nicotină, amfetamine, cocaină, cannabis. Modelul clasic al acestui comportament a fost conceptualizat în anii '60, în urma unor experimente pe animale - un şobolan care preferă drogul în locul stimulilor naturali precum hrana, apa sau compania altor şobolani şi moare apasând până la epuizare pedala conectată la un electrod care-i transmite impulsuri electrice direct în centrii plăcerii. Este un model simplu, uşor de recunoscut în alcoolicul care bea zilnic până la comă sau în dependentul de heroină care îşi injectează, alături de drog, propria distrugere. Astfel, este de înţeles de ce medicina a manifestat o mare rezistenţă la a recunoaşte faptul că un comportament care nu presupune administrarea directă a unei substanţe poate să determine instalarea unei dependenţe. Cutia Pandorei a fost însă deschisă, iar în prezent sunt în cercetare dependenţa de sex şi dependenţa de internet. Singurul impediment în calea multiplicării la nesfârşit a felurilor de dependenţă recunoscute oficial va fi doar ritmul extrem de lent în care sunt produse studiile şi modificările la biblia psihiatriei americane şi internaţionale. 

O dată cu includerea jocului de noroc alături de heroină şi nicotină, DSM V a mai facut o schimbare - a inclus pofta intensă de a consuma substanţa/de a juca printre elementele de diagnostic. Pofta (în engleză, craving) este una din experienţele cele mai raportate de dependenţi şi principala cauză a recăderii după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de abstinenţă. Aşadar, mai mult decât o simplă reorganizare, DSM V prezintă o schimbare de înţelegere a dependenţei, mutând focusul de la obiectiv (consumul de substanţă) la realitatea subiectiva a pacientului (pofta intensă de consum şi incapacitatea de a o/se controla). Elementul definitoriu major al unei dependenţe nu mai este substanţa, fie ea licită sau ilicită, ci diminuarea până la lipsă a capacităţii de autocontrol. 

Nu cunosc realitatea internă a domnului Oprescu (şi consider greşită şi lipsită de etică aplicarea de diagnostice unor persoane publice), însă cunosc realitatea internă a multor jucători de jocuri de noroc. Adesea, debutul dependenţei se produce dupa un câştig important, mult peste asteptari. Acest noroc se va dovedi a fi, vorba cântecului, şi un mare nenoroc, pentru că amintirea uriaşei bucurii a câştigului va deveni o momeală pe care jucătorul o va urmări mereu, căutând să retrăiască senzaţia intensă de euforie.

Să ne imaginăm un om aflat într-o poziţie de conducere care, în urma unei semnături depusă la timp pe un dosar, primeşte un plic cu o sumă exorbitantă (cel puţin pentru el, la acel moment). Să ne imaginăm un tânăr medic care, fără să facă mai mult decât îi cere meseria, primeşte o recunoştinţă în plic care este egală cu salariul său pe o lună. Să ne imaginăm un om pierdut în hăţişul birocraţiei de stat care, după multe tergiversări, într-o dimineaţă îşi găseşte cererea rezolvată, după ce a cumpărat bunăvoinţa unui funcţionar. Să ne imaginăm un pacient care, după zile de durere şi agonie pe un pat de spital unde toată lumea îl ignoră, descoperă atenţia plină de grijă a personalului medical care a fost răsplătit mai înainte de o rudă binevoitoare. Toţi experimentează o stare de bucurie intensă - este primul imbold care poate pune în mişcare procesul dependenţei. Urmează o lungă perioadă de alternare a episoadelor de "consum" şi de "abstinenţă". Următorul câştig poate fi chiar mai mare, însă trăirea subiectivă a stării de euforie rareori se mai ridică la intensitatea primului contact cu "drogul". Ceea ce rămâne este o căutare frenetică, dorinţa de a reexperimenta şi regretul de a nu mai regăsi decât parţial. Şi, mereu acolo, teama de a renunţa la această căutare, teama de reîntâlnirea cu durerea, cu confuzia, cu sărăcia, cu Lipsa. 

Ca în orice dependenţă, există numeroşi factori care joacă un rol în evoluţia către un deznodământ sau altul - mediul şi permisivitatea sa la "consum", accesibilitatea "substanţei", personalitatea "consumatorului" (persoanele mai impulsive sunt mai expuse riscului de a dezvolta dependenţe) etc. Nu toţi cei care consumă heroină devin dependenţi, nu toţi cei care dau sau primesc mită ajung să nu mai fie în controlul propriiilor decizii. Şi, pentru a ne diagnostica singuri, iată o probă simplă - proba abstinenţei experimentale: 30 de zile de abstinenţă de la a da sau a primi mită. Atât. Rezultatele se pot posta pe pagina acestui blog. Sau, dacă suficient de mulţi oameni vor prelua acest exerciţiu, rezultatele se vor vedea în respirabilitatea societăţii româneşti.

edit: o varianta anterioara a acestui articol mentiona 90 de zile; pentru o proba (auto)diagnostica, 30 de zile de abstinenta sunt suficiente. 90 sunt deja o cura de detoxifiere.