care vor într-adevăr ca România să devină o ţară normală, nu o ţară condusă de tot felul de penali, infractori, analfabeţi, de secretare şi ţiitoare şi, cel mai grav, de proşti de-a binelea.

Multe din reacţiile ale oamenilor au fost surprinzătoare: de la a întreba, mai în glumă sau cât se poate de serios, dacă nu pot semna şi pentru o „mitralieră“ sau dacă pot să scrie pe tabel şi faimosul slogan „suedez“, până la a susţine că totul este în zadar şi că ăştia vor sta la putere mulţi ani. Cel mai mult m-a uimit, la  mulţi dintre cei cu care am discutat, lipsa încrederii că această ciumă roşie va fi, în cele din urmă, învinsă – erau convinşi că nimic nu se poate schimba în ţara noastră, că suntem condamnaţi veşnic la această a-normalitate. Le spuneam că în ultimii peste 25 de ani a existat o permanentă alternanţă la putere şi că în mod cert PSD va fi măturat de la putere, singura necunoscută fiind momentul când se întâmpla: spre sfârşitul anului, anul viitor sau la alegerile următoare.

Toate aceste reacţii au avut totuşi un fundament comun, extrem de profund şi determinator: ura uriaşă împotriva PSD, împotriva lui Dragnea şi a liderilor PSD. Doar prin anii ’90 am mai observat atâta patimă şi ură împotriva unui partid sau a unui om.

Evident că lupta cu această molimă devastatoare, care macină încet-încet economia şi societatea, trebuie să continue pentru a grăbi sfârşitul PSD-ului, dar şi pentru a mări magnitudinea pierderilor pe care le vor deconta la alegeri.

La fel de importantă precum lupta împotriva PSD-ALDE este unificarea opoziţiei şi pregătirea guvernării –  proces mult mai complicat şi de durată.

Însă, mă gândesc că se pierde din vedere, ca de atâtea ori, întrebarea care va fi în mintea tuturor (abia) după preconizata victorie a partidelor de opoziţie la viitoarele alegeri: „Am câştigat, acum ce facem?“. Partide şi oameni politici din opoziţie, ONG-uri şi organizaţii civice, jurnalişti şi activişti, cu toţii par mai degrabă preocupaţi de un singur lucru, de ceea ce aş numi, în mod plastic, „cocoţarea“ pe acest val al nemulţumirii faţă de guvernanţi exclusiv pentru propria imagine, pentru a putea „contabiliza“ meritele şi a pretinde, eventual, laurii victoriei – adică poziţiile importante din structurile de guvernare.

Părerea mea e că la fel de importantă precum lupta împotriva PSD-ALDE este unificarea opoziţiei şi pregătirea guvernării –  proces mult mai complicat şi de durată. Un prim pas ar fi fuziunea cât mai rapidă între USR şi Mişcarea România Împreună – partide care se completează reciproc: pe de o parte, un partid parlamentar, cu structuri în teritoriu (cel puţin în zona urbană) şi un partid cu lider şi oameni cu experienţă de guvernare (şi probabil cu ceva idei de ce trebuie făcut prin ministere). Pasul următor ar fi o alianţă absolut necesară cu PNL-ul, partid cu notorietate evidentă, cu structuri extinse în mediul rural (primari şi consilieri), dar şi ceva primari apreciaţi în unele oraşe mari care pot deveni vectori de imagine. Cum cel mai probabil vom avea în continuare alegeri locale într-un singur tur, alianţa între partidele de opoziţie trebuie făcută înainte de locale.

În toate campaniile electorale, resursele imense care se consumă (financiare, umane, logistice etc.) sunt, în principal, alocate pentru a convinge segmentul relativ mic de nehotărâţi (în mare, „de dreapta“) să iasă la vot şi să voteze un partid sau altul. Unificarea opoziţiei ar fi un imbold în plus pentru acest segment să iasă la vot şi, cu atât mai mult, să voteze o alianţă de partide.

O alianţă timpurie ar oferi, de asemenea, posibilitatea ca partidele să îşi pregătească anumite structuri şi strategii comune, dar şi, mult mai important, programe de guvernare şi echipe coerente.

După mai toate alegerile, partidele care au ajuns la guvernare parcă au fost surprinse de victoria lor: nu au avut structuri şi programe pregătite pentru a guverna din prima zi, ci au orbecăit luni şi chiar ani de zile. Coaliţia PSD-ALDE vor lăsa în urmă un adevărat pârjol, şi în economie şi în societate. Oricine va veni la putere va trebui să acţioneze extrem de rapid, cu rezultate imediate, simţite de populaţie, orice întârziere în aplicarea unor măsuri eficiente vor fi contabilizate rapid şi dramatic de noua guvernare. Asta aşteaptă pesediştii – să se întoarcă pe un cal alb, cu lozinca „V-am spus noi!“ şi să câştige detaşat alegerile. Istoria ultimelor decenii tocmai asta ne-a demonstrat.

Scopul final al acestei lupte, în care s-au angajat acum nu doar partide, ci şi o mare parte a societăţii civile, ar trebuie să fie nu doar alungarea de la putere a acestei ciume roşii care distruge efectiv ţara, ci constituirea unui întreg sistem bazat pe principii şi valori solide

O evoluţie ideală pe scena politică ar fi: fuziunea între USR şi MRI anul acesta, susţinerea lui Iohannis de către partidele de opoziţie anul viitor, apoi, o alianţă la locale cu PNL (cel puţin pentru susţinerea unor candidaţi comuni pentru primari) şi constituirea unei mari alianţe pentru alegerile parlamentare.

Avantajele unei astfel de alianţe ar fi multiple: consolidare poziţiei preşedintelui Iohannis printr-o victorie clară, s-ar câştiga unele primării PSD-iste şi mai mulţi consilieri locali (per total alianţă), iar la generale, victoria alianţei ar fi mai facilă şi partidele de opoziţie ar câştiga mai multe locuri în parlament, decât dacă ar merge separat.

Scopul final al acestei lupte, în care s-au angajat acum nu doar partide, ci şi o mare parte a societăţii civile, ar trebuie să fie nu doar alungarea de la putere a acestei ciume roşii care distruge efectiv ţara, ci constituirea unui întreg sistem (politic, economic, social) bazat pe principii şi valori solide, care să facă imposibilă reîntoarcerea la putere a politicienilor şi practicilor promovate de actuala guvernare. Însă, cu resursele pe care le avem acum, tare mi-e frică că abia acest scop este mai greu de realizat, chiar mai dificil decât revoluţia care stă să înceapă!