Tudor Arghezi despre natura traseismului politic

S-a discuta mult în perioada postdecembristă despre saltul politicienilor de la un partid la altul, în multe situaţii de la un partid la partidul adversar, bălăcărit până atunci de însuşi politicianul gata să-i devină membru.

Nu de puţine ori, fenomenul, botezat traseism politic, a fost pus exclusiv pe seama anilor de după decembrie 1989, ca efect  nemijlocit al mentalităţilor comuniste, de parcă în comunism puteai trece de la PCR la un alt partid.

Trecerea dintr-un partid într-altul cu uşurinţa albinei de a zbura din floare-n floare e însă o realitate izbitoare şi a perioadei interbelice. Presa le găsise celor care practicau traseismul porecla de aviatori, întemeindu-se, probabil, pe dubla asemănare dintre piloţi şi traseişti: zburau şi aterizau. Şi asemenea aviatorilor, după atingere, nu dura mult şi o luau din loc.

Nu ştiu dacă în postdecembrism s-a întreprins o pipăire a cauzelor care-l împing pe un politician să plece dintr-un partid pentru a se oploşi într-altul. În nici un caz, traseismul nu-şi are temeiul în nevoia omenească de nou sau şi,  mai şi,  în revelaţia politico-ideologică a cuiva că socialist de-o viaţă, el era, de fapt, liberal, aşa cum unii bărbaţi descoperă că toată viaţa lor le-au plăcut bărbaţii şi nu femeile, fără să fi avut habar.

La baza traseismului stă interesul meschin, cel care, între noi fie vorba, şi împinge pe un om normal să devină om politic, transformare asemănătoare, prin stupefacţia produsă, cu transformarea unei lebede în vacă de lapte. Sunt multe interesele care duc la demisia spectaculoasă a cuiva dintr-un partid şi înscrierea în altul.

În tableta „Gazeta politică”, tipărită în „Bilete de Papagal”, 2 decembrie 1928, Tudor Arghezi pune traseismul pe seama neputinţei legice a unui partid de a oferi, ajuns la Putere, demnităţi pentru toţi cei care au râvnit la aşa ceva pe vremea când partidul se afla în Opoziţie:

„Omul politic are, desigur, o concepţie sfântă pentru ţară, dar omului politic nu-i lipseşte nici concepţia sfântă a intereselor lui. Mulţi oameni politici au nădăjduit în opoziţie că li se cuvine un minister şi că valoarea lor e indispensabilă în formă de ministru, exclusiv. Într-altfel, ei nici nu s-ar fi identificat cu principiile pure ale unui partid anumit şi ar fi preferat să facă o căsătorie cu principile virginale ale altui partid. Politica e de felul căsătoriei: o contractezi cerebral, cu zestre; dacă socrul nu se ţine de cuvânt şi, temându-se că ai să toci averea lui la cărţi, se codeşte să-ţi dea banii pe mână, divorţezi şi te recăsătoreşti. Omul politic se poate însura mereu, ca omul alegător, trecând de la brună la blondă şi de la slabă la grasă“.

În anii de după decembrie 1989, n-am întâlnit traseism declarat  explicit ca născut din burzuluirea provocată de o demnitate dorită de un om politic şi refuzată de partid. Sigur e însă că plecarea dintr-un partid pentru poposirea într-altul îşi are cauza din adâncuri în credinţa unui politician că partidul nu-l răsplăteşte suficient pentru ce personalitate se crede el.

De regulă, noul partid îi face o ofertă avantajoasă. De aceea, nu există treceri într-un alt partid doar de amorul  artei, aşa, ca un sîc! foştilor colegi. Orice trecere înseamnă făgăduiala unui post râvnit.
Dacă răsplata întârzie, omul politic se supără şi pe partidul ăsta şi decolează din nou. Traseismul politic e astfel expresia limpede a intrării cuiva în politică doar de dragul ciolanului pe care politica  îl oferă celor din cuşca ei fără alt efort decât cel de a lătra cum trebuie.