Duminică se va pune ştampila pentru alegerea preşedintelui. În realitate, cu excepţia unor grupuri mici de susţinători devotaţi, toată lumea care refuză absenteismul şi neimplicarea se va duce la vot să răzbune, într-un fel sau altul, ultimii aproape trei ani. Este vorba despre acea perioadă explozivă social, în care România a trăit pe marginea unui război civil între grupările aliate ale corupţiei organizate ajunse la butoanele puterii ca urmare a indiferenţei votanţilor şi o societate civilă pe neaşteptate activată în siajul unor tragedii şi al mârşăviilor legislative puse la cale de clientela dosarelor anticorupţie.

De altfel, societatea civilă este şi singura care a dat ceva ton în această campanie. A cerut politicienilor implicaţi şi staffurilor acestora să dea seamă faţă de cei cărora le cer votul. S-a lovit însă de un zid al tăcerii. Bun, e clar, nici un candidat nu vrea să transpire prea tare şi nici să cheltuie tot bugetul de campanie pe care îl obţine de la stat şi pentru care, spune legea, nici măcar nu trebuie să dea socoteală. În general, staffurile cam ştiu pe ce alegători mizează şi speră cel mult să adauge grupuri dezertate din alte tabere. Aşteaptă greşeala adversarului, cum se spune în fotbal. În lipsa unor mesaje solide, candidaţii jonglează cu clişee. Aceleaşi, de la o campanie la alta, indiferent de miza votului, de funcţiile pentru care se candidează. Sunt promisiuni neonorate de la un ciclu electoral la altul, ca o moştenire politică sacră, şi care au secătuit încrederea alegătorilor. Prin urmare, nici efortul echipelor de campanie nu este prea mare – cu sau fără, scorul electoral creşte sau scade irelevant. De ce să cheltui inutil bani care pot servi partidului în alte scopuri, mai târziu?

Candidaţii cu multă vizibilitate şi-au construit profilul pe monoloage rostite departe de adversari şi pe dueluri „by proxy”, prin intermediari şi prin false teme. Ceilalţi au fost mai degrabă apariţii exotice. Sunt 14 pretendenţi în total. Pe unii îi propulsează statusul şi afilierea politică. Pe alţii, dimpotrivă, aceste criterii îi dezavantajează.

În primul caz, cel mai bun exemplu este chiar şeful statului în exerciţiu. Îl susţine cel mai popular grup politic al momentului, liberal-conservatorii, şi a folosit multe din atributele funcţiei pentru a se face simţit în scenă. De altfel, preşedintele lasă impresia că nici măcar nu simte povara campaniei. Îşi ignoră majoritatea adversarilor, pe unii pentru a nu-i ostiliza înaintea următoarelor alegeri, locale şi parlamentare, de anul viitor, pe alţii pentru a nu le oferi mai multă vizibilitate decât reuşesc ei înşişi să adune. Mai degrabă, Klaus Iohannis pare să bată dincolo de acest episod electoral: pare să-l intereseze deja sfârşitul celui de-al doilea mandat prezidenţial, când, cu un eventual punctaj extern suficient de bun, s-ar putea trezi curtat de instituţii internaţionale cum ar fi Consiliul European sau NATO pentru o funcţie reprezentativă.

Principalul contracandidat al lui Iohannis în cursa prezidenţială ar fi trebuit să fie Viorica Dăncilă, premierul social-democrat, demis chiar înaintea alegerilor prezidenţiale în urma unei moţiuni de cenzură. Şefa partidului-stat care a patronat administraţia din România în ultimii 30 de ani, fie prin control legitim, fie prin căpuşe, are aceleaşi cărţi ca şi Iohannis: funcţia şi partidul. Dar îi sunt, ambele, potrivnice. Îşi va plăti electoral falimentara guvernare din ultimii aproape doi ani şi, bonus, pe cea a celor doi premieri din primul an al acestui ciclu electoral. În plus, candidatura lui Dăncilă va fi şi decontul deraierilor grave de la valorile europene comise de formaţiunea cu etichetă socialistă şi comportament naţional-populist, care, după ce a câştigat cu scor de maidan precedentele alegeri parlamentare, a orbit în exerciţiul furibund de a măcelări justiţia, în interesul şefului de partid şi a camarilei sale.

Aflat în faţa unor soluţii imposibile, PNL şi-a asumat riscul de a reclădi din nimic scorul electoral al adversarilor politici de la PSD. Şi nici măcar nu e prima oară când post-comuniştii români cedează comanda navei când naufragiul este inevitabil, după care dau vina pe matrozi.

Ce ar putea lăsa în urma sa actuala campanie electorală este primul tur de balotaj pentru prezidenţiale în care, la trei decenii de la prăbuşirea dictaturii ceauşiste, nici unul dintre candidaţi nu provine din tabăra care a moştenit fostul partid unic. Există, în acest sens, o mobilizare tacită a unei părţi de electorat dezamăgită de oferta politică: mulţi alegători să îl voteze în primul tur pe tânărul şi nu foarte experimentatul Dan Barna, candidatul unei mişcări politice născute din nevoia de a concretiza nemulţumirile civice ale ultimilor trei ani – alianţa dintre Uniunea Salvaţi România şi partidul Plus, condus de liderul grupului Renew Europe din Parlamentul European, Dacian Cioloş. Are şi Barna grupul său de susţinători credincioşi. Dar va trebui să mulţumească pentru scorul din primul tur în special celor care îl vor vota pentru că nu vor să vadă un pesedist în turul de balotaj.

Mai sunt, în cursa prezidenţială, şi candidaţi al căror singur scop este de a-şi asigura o oarecare linişte financiară temporară de pe urma subvenţiilor oferite de stat competitorilor – una dintre multele anomalii ale legislaţiei electorale din România. Şi mai sunt cei aruncaţi în luptă pentru a tracta partide, pentru a le menţine în zona vizibilităţii înaintea alegerilor ce urmează. Miza celor două confruntări la urne de anul viitor este o plasare cât mai aproape de rezervorul bugetar, secătuit în ultimii trei ani în care guvernele PSD au livrat populism pe bandă rulantă, s-au împrumutat peste puterile economiei şi au folosit profitul realizat de mediul de afaceri pentru a-şi fideliza electoratul activ, ignorând investiţiile şi proiecţiile de dezvoltare. Acesta este biotopul în care s-a instalat anticipat, cu patru zile înainte de scrutinul prezidenţial, noul guvern minoritar, condus de liberalul Ludovic Orban. Pentru a putea guverna cu rezultate vizibile în anul dinaintea alegerilor parlamentare, noul Executiv nu va putea evita creşterea deficitului bugetar dincolo de pragul european de trei procente. Aflat în faţa unor soluţii imposibile, PNL şi-a asumat riscul de a reclădi din nimic scorul electoral al adversarilor politici de la PSD. Şi nici măcar nu e prima oară când post-comuniştii români cedează comanda navei când naufragiul este inevitabil, după care dau vina pe matrozi. Consecinţele s-au văzut după 2016. Iar „mai rău nu se poate” este, în România, doar un episod de tranziţie.

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle