Zilele trecute a fost o nuntă de mari boieri, la care a cântat Salam. Florin Salam. Pentru cine nu ştie, cântăreţul respectiv este adulat de cartiere şi de oameni simpli şi respins, cel puţin declarativ, de marea parte a upper-middle class şi intelectuali. În cartier, prezenţa lui la o nuntă sau eveniment de familie arată celor din jur faptul că cel care l-a adus este „şmecher de şmecher“ şi are suficient de mult „caşcaval“ să-şi permită onorariul extrem de piperat al artistului. Sunt sigur că boierul cu mustaţă care ne conduce din umbră nu s-a gândit la simbolistica dată de faptul că Florin Salam este cântăreţul preferat al interlopilor din România, ci mai degrabă la faptul că această mişcare îl va ajuta să pară „mai de-al nostru“, un om cu gusturi simple şi „româneşti“. 

Controversele privind „maneaua“ şi etichetarea consumatorilor ei nu sunt noi. Încă de prin secolul XIX, tinerii intelectuali din spaţiul românesc, şcoliţi la marile universităţi de la Paris, Berlin sau Viena, au început să critice acest gen muzical, considerându-l simbolul orientării elitei politice, mare consumatoare de muzică cântată în hanuri, către valorile Orientului. Alţii o considerau genul muzical simbol pentru ceea ce România era, cu plusurile şi cu minusurile sale, şi nu se sfiau să declare că adoră „Cotnariul şi maneaua“ (vezi ultima strofă a poeziei „Eu sunt român“, Constantin Negruzzi, scrisă în 1853), consumul celor două fiind simbolul românităţii. Până la acel moment, istoria nu prea ne arată controverse ideologice vizavi de manea şi muzica orientală, maneaua fiind parte din marile petreceri ale vremurilor. Sunt zeci de documente care ne arată că, timp de sute de ani, marii boieri îşi trimiteau sălaşele de robi lăutari să înveţe muzica la Istanbul pentru a-şi impresiona invitaţii, atunci când era cazul. Aşa cum era de aşteptat, la poarta Orientului nu învăţau lied şi menuet, ci mai degrabă muzica şi ritmurile turceşti/orientale.  Din „Descrierea Moldovei“ a lui Dimitrie Cantemir aflăm că „muzica împărătească“ de la curtea Moldovei era meterhaneaua, orchestră de muzicanţi turci, şi că la marile petreceri, după ce lumea se răcoreşte bine cu carafe de vin, „Tunurile bubuie şi se cântă muzică şi creştinească şi turcească“.

De fapt, cei care se simt deranjaţi de acest gen muzical nu cred că sunt deranjaţi de linia melodică, extrem de familiară pentru spaţiul românesc şi care a devenit o îmbinare de ritmuri balcanice, ci mai degrabă alte două lucruri: faptul că se consideră că genul muzical aparţine unei minorităţi etnice care este etichetată cu epitete ce duc cu gândul la „inferioritate“ (1) şi versuri care sunt considerate frivole, de prost gust, obscene şi conţin multe greşeli de exprimare (2).

Versuri proaste există în orice gen muzical, chiar şi muzica populară românească este plină de melodii cu versuri cel puţin la fel de frivole ca la foarte multe manele. Obscenităţile sunt mult mai prezente în versurile altor genuri muzicale (rap, hip-hop) şi greşelile de exprimare le găsim în mari hituri ale muzicii pop actuale.

Cât despre teoria că maneaua este parte a culturii identitare rome, voi folosi doar două argumente contra, altele decât cele deja amintite mai sus: (1) limba în care aceste melodii sunt cântate este limba română şi nu există nicăieri în lume o muzică identitară cântată în altă limbă decât cea a poporului respectiv şi (2) maneaua actuală este o muzică pan-balcanică, care îmbină atât de multe genuri muzicale şi elemente culturale încât este imposibil să poate fi atribuită cuiva.

Totuşi, tare mult mi-aş fi dorit să fiu la nunta pe care am amintit-o la început să văd:

-          Dacă Salam a făcut bani din dedicaţii, şi dacă da, câţi?

-          Dacă după ce se dădea o dedicaţie se cerea şi bon fiscal sau chitanţă?

-          Dacă nebunia lu’ Salam a fost mai mare decât nebunia lu’ PSD?

Şi mai presus de toate, mă roade dacă Dragnea a dat un „fără număr, pentru sora mea, Viorica, care nu mă lasă la greu!“.