România, la un secol de la consemnarea frontierelor: lecţii învăţate, alianţe, comportament şi nişe de dezvoltare

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie la 1 decembrie 2020, ca să parafrazez un celebru titlu de poezie romantică a lui Mihai Eminescu? Să poţi valorifica cât mai bine şi la timp toate lecţiile învăţate în acest secol de la Tratatul de la Trianon, cel care a încheiat sistemul acordurilor de pace de la Versailles, care a consemnat graniţele statelor naţionale, inclusiv ale României, la prăbuşirea imperiilor.

 Pe baza principiilor wilsoniene, devenite baza dreptului internaţional al momentului, au fost trasate frontierele noilor state independente de imperiile care le-au ocupat părţi şi teritorii şi s-au prăbuşit în finalul Primului Război Mondial. Lecţiile învăţate dintr-un secol de istorie a României se referă şi la comportamentul internaţional, şi la lumea bazată pe reguli, şi la multilateralism, şi la sistemul de alianţe şi parteneriate, şi la nişele de dezvoltare pe care trebuie să le valorifice România de azi şi de mâine.

Alianţe, loialitate, caracter. Lecţiile războaielor mondiale

Două războaie mondiale plus un Război Rece ne-au învăţat multe despre modul în care trebuie să facem şi să menţinem alianţele, despre loialitatea faţă de aliaţi şi parteneri, despre caracterul ce dă forţa şi credibilitatea unui actor internaţional. Am mai învăţat că singuri nu putem răzbi, deşi pentru orice credibilitate a alianţelor contează şi cât poţi face tu însuţi pentru aliaţi şi parteneri. Deci primul responsabil în orice criză rămâne statul, care trebuie să se asigure că are toate instrumentele pentru a se apăra şi a apăra securitatea cetăţenilor săi şi a teritoriului până la reacţia aliată.

Am mai învăţat că sistemul de alianţe nu se schimbă. Trebuie judecat drept, corect, şi îmbrăţişată o singură opţiune. Ştiu că în credinţa istorică românească intră şi dictonul Capul ce se pleacă sabia nu-l taie, dar sunt un duşman al afirmaţiilor Lordului Palmerston potrivit cărora Marea Britanie nu avea decât interese perene, nu aliaţi şi duşmani perpetui. Şi am văzut că acest lucru nu e aplicabil României, şi nici Marii Britanii de azi când adaptabilitatea în cele două războaie mondiale ne-a adus fie pe lista a înfrânţilor, fie a celor care au sărit dintr-o barcă în alta, cu tot oprobiul şi nerecunoaşterea meritelor în război. Cunosc vicisitudinile istoriei, ştiu că un stat mic trebuie să se adapteze şi să supravieţuiască, ştiu că trestia se înclină sub vânt şi nu se rupe, în schimb copacul vajnic care stă semeţ şi orgolios în mijlocul câmpului e rupt de furtună. Dar două războaie mondiale ne-au învăţat şi acest lucru, că trebuie să mizăm pe principii şi valori în mai mare măsură decât pe tranzacţionism, mercantilism şi peşcheşuri către înaltele porţi.

În egală măsură, Războiul Rece ne-a învăţat că trebuie să respingem a priori ideea sferelor de influenţă şi, mai nou, sfere de interese privilegiate, cum le numeşte astăzi Rusia. Tentaţia de a subordona lumea şi de a o polariza este de prost augur şi împinge către război. Iar aici atât multilateralismul ca expresie a suveranităţii egale a statelor este punctul determinat, ca şi politicile inclusive, ce ţin cont de opiniile tuturor actorilor, mari şi mici, şi nu impun statelor cu mai puţină putere soluţiile celor mari. În egală măsură, Marile TârguriBig Bargains, politica de putere – utilizarea forţei în atingerea unor ţinte politice precum şi politica de Mare Putere – tranzacţii şi avantaje pe seama altora sunt de respins de plano. În plus, cel mai bun aliat al unui stat mic este dreptul internaţional, de unde susţinerea absolută a Lumii bazate pe reguli.

Tot la capitolul lecţii învăţate, am înţeles că nu trebuie să dăm vina pe alţii până nu ne-am învăţat noi propriile greşeli şi nu ne-am creat mecanismele şi instrumentele care obligă pe ceilalţi să ţină cont de noi. Ştiu, am traversat vremuri nefericite: Dictatul de la Viena, Pactul Ribentropp-Molotov, înţelegerea de la Yalta. Primele două au rupt România, dar Bucureştiul a ales alianţa şi a ajuns în miezul arbitrajului forţat al Germaniei naziste lui Hitler care a dat preeminenţă Ungariei Hortyste, aşa cum Pactul Hitler-Stalin a rupt România, cum a rupt şi Polonia în două şi a ocupat-o, dispărând pentru a treia oară în istorie. Dar nu trebuie uitat că un Consiliul de Coroană a fost cel care a decis abandonarea fără luptă a Basarabiei, retrăgând administraţia, trupele şi parte din conducere şi partide politice, pe baza realistă a lipsei capacităţii de a rezista. Acest lucru nu trebuie să se mai repete: nici corupţia la furniturile pentru Armată, nici pregătirea ei precară, nici calitatea dubioasă a liderilor politici sau a comandanţilor militari nu trebuie să le mai tolerăm vreodată.

Apoi am avut înţelegerea de la Yalta, dar aplicată unui stat fără legături puternice la nivelul decidenţilor şi fără o diplomaţie capabilă să ia decizii univoce, după ce „întorsese armele” nu către Antantă, cu acorduri stabile din timp cu Occidentul, ci cu Uniunea Sovietică şi comunismul adus pe tancuri – şi aici a fost vorba şi despre loialitatea în alianţe, greşeala în alegerea lor respectiv incapacitatea de a contracara modul prost şi defectuos de aplicare a acestor acorduri. E adevărat că Războiul Rece a consemnat o anumită independenţă a României în cadrul blocului socialist, o verticalitate contra represiunii armate în Cehoslovacia (dar după un moment ruşinos în legătură cu evenimentele din Ungaria, 1956). Dar şi evenimentele de curaj ale lui Decembrie 1989, care au atras atenţia şi aplauzele lumii, atunci când am revenit pe drumul pe care-l doreau bunicii noştri care-i aşteptau pe americani pentru ca România să nu rămână la cheremul ocupantului sovietic şi al ruşilor.

Şi cred că am învăţat să facem tot ce putem face noi pentru a limita efectele reacţiilor internaţionale şi pentru a evita ca ceasurile negre ale istoriei să se repete. Să investim în Apărare şi să creăm sisteme de alianţe puternice şi perene, bazate pe principii şi valori comune împărtăşite. După 2% din PIB pentru Apărare, poate va fi nevoie de mai mult. Dar trebuie să investim 2%, sau măcar 1% pentru început şi în Diplomaţie, pentru a beneficia de avantajele acestui instrument care trebuie să susţină şi să suplinească acţiunea militară, acolo unde este posibil. Să investim în securitatea cetăţenilor noştri, investind în instituţii profesioniste care se ocupă de întreaga panoplie de riscuri şi ameninţări. Şi să investim în Rezilienţă, la nivel naţional, cu toate componentele ei, inclusiv prin întărirea cooperării între stat şi instituţiile statului cu societatea - organizaţii neguvernamentale, instrumentele societăţii civile şi a companiilor private şi, nu în ultimul rând, cu cetăţeanul. Cu reconstrucţia unui nou nivel de încredere între leadership/conducere politică şi cetăţeni.

Imagine indisponibilă

Sistemul de alianţe şi parteneriate strategice ale României

Sistemul de apărare şi securitate al României se bazează astăzi pe triada Parteneriat Strategic cu Statele Unite - apartenenţa la NATO – apartenenţa la UE. Iar la capitolul nivelului de ambiţie, acţiunile merg în sensul consolidării şi aprofundării Parteneriatului Strategic cu Statele Unite, creşterea capabilităţilor şi a profilului României în cadrul NATO respectiv creşterea rolului României în cadrul UE. În acest sens, sunt foarte relevante poziţiile publice deţinute de România la nivel internaţional: Secretar General adjunct al NATO prin Mircea Geoană, Şeful Parchetului European, prin Laura Codruţa Kovesi, şeful Agenţiei Satelitare Europene prin Sorin Ducaru etc.

Am mai avut în timp, şi alte poziţii relevante: poziţia de asistent al Secretarului General al NATO, tot prin Sorin Ducaru, director adjunct apoi director interimar al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică -  la care aspirăm în continuare la viitorul mandat, prin Cornel Feruţă – Preşedinte al Agenţiei Europene pentru Energie prin Răzvan Nicolescu, şi aspirăm azi la postura de Secretar General al OSCE, prin Cristian Diaconescu. Nu trebuie uitată aspiraţia de a deveni membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU şi instrumentarul aferent poziţiilor de ambasador al UE în terţe state, respectiv de funcţionar internaţional în funcţii de conducere în cadrul ONU. Toate sunt instrumente ale diplomaţiei multilaterale şi elemente de sprijin în promovarea vizibilităţii României şi participării la decizii şi promovarea de interese comune ale instituţiilor din care facem parte.

De asemenea, România şi-a construit un sistem de parteneriate strategice cu terţe state, pentru a-şi sprijini relevanţa, securitatea şi apărarea, dar şi dezvoltarea economică şi cooperarea energetică sau relaţiile academice şi de cercetare sau interacţiunile directe între cetăţeni. Şi nu mă refer acum la cele europene, care au ajutat la integrarea României în UE şi ajută astăzi la gestionarea problemelor diasporei româneşti din Europa. Ci la Parteneriatele Strategice cu Statele Unite şi Marea Britanie – celebra Axă Washington-Londra-Bucureşti, cum o numea cineva utilizând un termen mai degrabă negativ al istoriei şi o formulă în care partenerul junior reclamă şi afirmă, în primul rând, formula partenerială. Apoi e vorba despre parteneriatele strategice cu Polonia şi Turcia, precum şi trilaterala Polonia-România-Turcia, în flancul Estic al NATO. Dacă adăugăm parteneriatul din umbră cu Israelul – neformalizat şi perspectiva neatinsă a unui parteneriat strategic cu Suedia şi trilaterala Suedia-Polonia-România avem un sistem complet şi coerent de parteneriate strategice (care includ tot Flancul Estic al NATO-UE).

Mai trebuie notat că avem în sistemul de parteneriate strategice un parteneriat strategic energetic cu Azerbaidjanul – decăzut şi abandonat, în mare măsură, după ce a picat proiectul Nabuco şi un parteneriat strategic economic cu Coreea de Sud, insuficient valorificat azi. Mai putem adăuga un parteneriat strategic ratat cu Japonia, din cauza unei lipse crase de abilităţi de a înţelege şi valorifica oportunităţile strategice în detrimentul unei dispute politice interne care ne-a costat eşecul vizitei la Bucureşti a fostului premier nipon, Shinzo Abe. Acest drum trebuie refăcut, chiar dacă el înseamnă să urcăm din nou Golgota. Nu trebuie să uităm şi parteneriatul strategic pentru integrare europeană cu Republica Moldova şi perspectiva necesară a unui parteneriat strategic extins şi veritabil cu Ucraina.

Am putut vedea, de asemenea, o perioadă nefastă de evoluţie a României în care s-a dovedit că la nivel intern nu am reuşit să construim suficient de multe garanţii pentru a evita deraierea drumului spre Occident şi a alianţelor constante, a posturii României, de către un lider sau altul. Un fenomen care nu trebuie să se mai repete niciodată. Numărul de voturi ca argument suprem care să înfrângă reguli, angajamente şi comportamentul democratic, partitocraţia de toate culorile, populismul şi cinismul mercantil ca mod de acţiune la nivel internaţional, ca să nu mai vorbim despre corupţie şi influenţarea ilegitimă a deciziei în politica externă, de securitate şi apărare, trebuie respinse a priori.

Tot aşa cum, la nivel intern, e nevoie de conservarea respectului faţă de regulile fundamentale şi angajamentele principale faţă de principiile şi valorile pe care le-am îmbrăţişat. Supremaţia legii, egalitatea în faţa legii, statul de drept, independenţa justiţiei, lupta anti-corupţie - la limitele normale şi decente, nu ca instrument politic sau de putere – sunt elemente perene care definesc astăzi comportamentul asumat de aliat şi partener al României în cadrul liberal democraţiei, al valorilor care definesc şi construiesc postura sa de membru al Occidentului.

Nişele de dezvoltare ale României

Fireşte că lecţiile învăţate şi bunele practici la un secol de la consfinţirea frontierelor statului naţional român reclamă şi identificarea nişelor unde România poate avea plus valoare în postura unui partener loial şi de încredere, jucător de echipă cu valoare adăugată. Aici componenta militară de pilon în partea sudică a flancului Estic al NATO şi UE este relevantă, ca şi contribuţia directă la misiunile externe, la distanţă strategică, ale NATO.

În planul dezvoltării nişelor pentru dimensiunea economică şi energetică, producţia de gaze din Marea Neagră rămâne relevantă, ca şi proiectul BRUA de transport a gazelor din Coridorul sudic European către depozitul de la Baumarten, Austria. Iar în ceea ce priveşte creativitatea, inovaţia şi cercetarea fundamentală, trebuie să apărăm proiectul laserului de la Măgurele, proiectul ELI, nu numai sursă prestigioasă de premii Nobel şi descoperiri teoretice deosebite, dar şi plus valoare cu aplicabilitate practică şi economică, odată atinse obiectivele stabilite ale diferitelor cercetări, ce pot consolida poziţia României cu elemente unice şi prioritare.

Putem adăuga dimensiunea nucleară civilă, acolo unde România înţelege, participă şi are specialişti la nivelul a 95-98% din dezvoltarea cunoaşterii mondiale asupra domeniului şi unde Parteneriatul Strategic cu SUA, întărit recent, aduce proiecte noi: grupul 3 şi 4 Cernavodă, refacerea grupului 1 şi prelungirea duratei de viaţă, depozitul de deşeuri slab şi mediu radioactive, participarea la cercetarea şi construcţia reactoarelor de a patra generaţie şi centrul de pregătire şi excelenţă de la Piteşti, validat deja de către Agenţia Europeană de Energie Atomică.

România are toate premisele şi elementele necesare – personal, dotare, legea specială de scutire a impozitului pentru zona IT, Digitală, Cibernetică. Ea include proiectele de cercetare interne ale marilor giganţi IT ai lumii desfăşurate în filiale de la Bucureşti, cât şi programul de dezvoltare a economiei şi administraţiei digitale a UE şi elementele de apărare cibernetică şi securitate cibernetică ce reclamă investiţii constante. Mai trebuie adăugată şi reconstruită industria farmaceutică şi cercetarea în domeniul medicamentelor, având Antibiotice Iaşi ca un vârf de lance, dar şi Institutul Cantacuzino preluat de către Ministerul Apărării, şi centrul ONCOGEN, construit pe baza unui proiect european la Timişoara, care trebuie să se specializeze pe vaccinuri, antibiotice, anti-virale, medicamente de noua generaţie.

Nu trebuie să uităm aici marile probleme interne restante ale României, care trebuie soluţionate, iar serviciile fundamentale trebuie restabilite, reformate şi relansate. E vorba în primul rând despre sistemul de sănătate, despre care am văzut în ce situaţie se află chiar şi cu ocazia actualei pandemii, cu spitale judeţene, municipale şi locale cu pretenţii dar fără capacitatea  şi personalul capabil să ofere serviciile necesare populaţiei la un nivel minimal, şi eterna migrare spre aceleaşi spitale regionale universitare sau către capitală. Dar şi un număr tot mai mare de discipline medicale unde soluţia revine la plecarea pentru tratament în străinătate a celor care-şi permit şi un nivel rudimentar de servicii către marea masă a populaţiei.

Nu în ultimul rând, putem să înregistrăm problemele majore ale sistemului de educaţie, din nou relevat astăzi de către pandemie şi sistemul învăţării la distanţă, eventual de acasă. Acest sistem trebuie reformat din temelii în sensul identificării abilităţilor individuale ale copiilor de la cea mai fragedă vârstă şi dezvoltarea acestor abilităţi ca şi a nevoii minimale de educaţie în domeniile cheie - civic, financiar, informaţional, juridic, care să-i consacre ca membri relevanţi ai societăţii, identificând locul potrivit fiecăruia în societate în funcţie de propriile dorinţe, aspiraţii, capacităţi şi abilităţi individuale. Nici un copil român nu mai poate fi lăsat în urmă, nici un om nu poate fi subutilizat sau neutilizat pe piaţa muncii de mâine.

Nu în ultimul rând, mai avem de lucrat suficient de mult pentru societatea de mâine pe principile inclusivităţii: trebuie să acceptăm diversitatea şi abordările distincte îmbrăţişate de către cetăţenii români, cu înclinaţii de la progresism la conservatorism, şi să asumăm că societatea românească are nevoie de toate aceste componente pentru o dezvoltare armonioasă şi echilibrată. Şi pentru asta toleranţa, alături de inclusivitate şi echilibru sunt caracteristicile ce trebuie să ajute la dezvoltatea societăţii româneşti în viitor.

Imagine indisponibilă

Problema leadershipului şi a elitelor politice. Încrederea meritată în cei care ne conduc

Am văzut că rezilienţa nu poate fi atinsă fără încrederea între cetăţeni şi elitele politice, între cei guvernaţi şi guvernanţi. Şi aici nu e vorba despre legitimitatea democratică dată de modul constituţional de alegere a executivului, ci despre ceva mult mai profund. Despre calitatea guvernanţilor, despre meritocraţie, despre capacitatea acestora de a guverna, despre ştiinţa şi capacitatea individuală de a ocupa funcţiile de conducere publică şi mai ales de a servi cetăţeanului, alegător şi contribuabil.

Şi principala problemă – una mai largă, ce aparţine tuturor democraţiilor în confruntarea cu evoluţiile tehnologice, în special cu social media – o reprezintă ruptura între leadershipul politic, elitele politice, conducerea politică a statului, şi leadershipul profesional respectiv elitele profesionale şi elitele naturale ale societăţii. Social media a adus în prim plan zona populară/populistă şi pe cea extremistă, cu exprimări tari şi radicale, cea care face like-uri şi share-uri şi este contrapusă elitei naturale şi profesionale care “nu adună voturi”. Şi, evident, nici nu contribuie la schemele de finanţare a partidelor politice şi a liderilor politici individuali. Un sistem care a transformat politicianul şi liderul politic, conducătorul şi deţinătorul unei funcţii publice, în proprietarul funcţiei pe care o exploatează în folos propriu, nicidecum în servitorul societăţii şi a concetăţenilor săi din postura de lider.

Experienţele nefaste recente ne arată şi căderea într-un sistem şi o guvernare în care singura virtute pe care o putem remarca, oricât de amară ar fi o asemenea evocare, este victoria democraţiei absolute, în care oricine poate fi prim ministru, sau ministru de interne, ca să nu citez decât două exemple din guvernul de tristă amintire Dăncilă, acolo unde servilismul faţă de lider şi loialitatea absolută şi fără crâcnire erau de ajuns pentru ocuparea funcţiilor ministeriale. De la guvernul tuturor posibilităţilor am învăţat că niciodată nu trebuie să mai tolerăm un guvern alcătuit din miniştri gata să semneze orice blăstămăţie îi pune în faţă liderul de partid, şi nici un partid nu trebuie să se mai plieze pe voinţa unică a unui lider, fără să conteste abuzurile, excesele şi înclinaţiile sale autoritariste sau excesul de poziţie şi conducerea din afara funcţiei publice, cu atribuţii explicite, în fiecare domeniu în parte.

Tot astfel cum trebuie respinsă şi partitocraţia, şi conducerea sau ocuparea funcţiilor cu ajutorul şi exclusiv pe baza carnetului de partid. Elitele profesionale şi cele naturale ale societăţii nu sunt admise şi primite în partide pentru că ar ameninţa postura liderilor actuali care sunt doar politicieni fără meserie practicată. Nu-i vorba, nici elitele profesionale şi naturale ale societăţii nu-şi doresc şi nu aspiră să fie încartiruiţi în partide, în actualele partide care profesează o disciplină de partid ce reclamă să stea drepţi în faţa deciziilor necalificate ale numărului împotriva cunoaşterii, experienţei şi expertizei pe un domeniu sau altul. Şi aici e nevoie ca elitele politice - cele mai hulite, criticate şi nepotrivite în conducerea unui stat - să refacă joncţiunea şi să reconstruiască o relaţie corectă şi de interdependenţă cu elitele profesionale şi să poată fi recunoscute, să fie credibile pentru a obţine sprijinul societăţii româneşti şi respectul cetăţenilor.

Nu-i vorba, putem trage critic cu ochiul şi pe la CV-urile parlamentarilor de pe listele tuturor partidelor din actualele alegeri şi să vedem cum este limitată opţiunea alegătorilor în a alege dintre oamenii propuşi de partide. Vom găsi foarte multe cursuri făcute la universităţi private, unele fabrici de diplome care trebuiau închise demult, alte persoane cu studii universitare făcute la vârste înaintate şi în momentul în care studenţii tomnateci deţineau deja poziţii publice. Un exerciţiu critic şi de selecţie similar nu ar strica şi deţinătorilor funcţiilor publice actuali, aflaţi în diferitele funcţii de conducere.

Aşa cum este menţionat şi recunoscut şi în programul electoral al Preşedintelui Klaus Iohannis şi direct, de către premierul Ludovic Orban la lansarea acestui program, e necesară schimbarea de paradigmă şi valorizarea meritocratică a rezervei de cadre. Spirala virtuoasă presupune ca partidele să vâneze, să invite, să recruteze şi să cultive elitele profesionale şi pe cele naturale ale societăţii, să intre în competiţie pentru a atrage în propriul partid cele mai puternice şi înalte spirite ale societăţii româneşti, în aşa fel încât să dobândească şi să menţină o susţinere publică înaltă, dar mai ales să aibă o resursă de cadre cât mai bine aşezată şi recunoscută de către cetăţeni şi societate. Şi aceasta e o restanţă şi o obligaţie a României, la un secol de la consemnarea frontierelor sale, pentru a evita lideri întâmplători, nepregătiţi, fără merite sau nepotriviţi în conducerea statului. Doar astfel putem consolida şi apăra fruntariile, securitatea şi postura României în lume în 2020.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite