În cele şase articole apărute sub titlul „Icoane vechi şi icoane nouă” şi publicate în „Timpul”, la anul 1877, Mihai Eminescu realizează cu acurateţe genială o analiză politică şi sociologică a stării României acelor vremuri. În preajma zilei de 15 ianuarie, când vom aniversa naşterea marelui nostru poet naţional, vă ofer câteva fragmente din aceste articole şi vă invit să mărturisiţi despre întristătoarele asemănări existente între România lui Eminescu şi România noastră.

Mărturiseşte Eminescu despre starea de rătăcire a aşa-ziselor elite ”româneşti” ale timpului său:

„E o zicală veche că, de-ai sta sa numeri foile din plăcintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi plăcinta. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivitî. Condiţiile placintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice (…) sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucată de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuă, din in pânzătura fină, din fier maşine, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastră de mijloc consistă (mai ales n.n.) din dascăli şi din ceva mai rău, din advocaţi.

Dl.X bunaoara e plătit de stat ca să învete pe studenţii de la universitate limba româna din punct de vedere filologic şi istoria românilor, două obiecte pe care nu le cunoaşte deloc. (…) În împrejurari normale, acest domn ajuns din întâmplare profesor s-ar fi pus pe-nvăţat carte şi, fiindcă nu este cu totului tot mărginit, încât să aibă nevoie de a fi instalat într-un spital de nevolnici, ar fi ajuns să poată împărtăşi studenţilor ceea ce au aflat alţii, de ex. învăţaţii străini, despre limba română, le-ar fi arătat calea bună şi bătută de oameni mai cuminţi. (…) Dar împrejurarile nefiind normale, dl.X nu învaţă nimic, ci face politică. Drepturile imprescriptibile, libertatea alegerilor, responsabilitatea ministerială, suveranitatea poporului sunt cuvinte care se-nvaţă pe de rost într-un sfert de ceas şi care-l ridică pe om la noi în ţară, făcând de prisos orice muncă intelectuală.

Căci natura comună nu munceşte decât de sila. Silit de împrejurări normale, dl. X ar fi devenit un profesor mediocru; nesilit de nimenea, se simte în sat fără câini şi umblă cu mâinile în şolduri, lasă şcoala pustie şi vine la Bucureşti ca să-şi facă mendrele şi să-şi deie o importanţă pe care natura n-a voit să i-o deie. (…)  Tot astfel e dl. Y şi bună parte din cumularzii universităţilor. Am luat profesori de universitate pentru că un institut înalt de cultură poate ilustra mai clar starea noastră de decadenţă. Şi cine plăteşte oare pe aceşti domni din clasa de mijloc a căror mâini şi inteligenţe nu produc valori de un ban roşu măcar? În linia din urmă munca ţăranului care, ca dorobanţ moare pe câmpul de război, ca muncitor se speteşte plătind dări, pentru a ţinea pe umerii lui o clasă de trântori netrebnici.

(…) Ce să mai zicem de advocaţi? Întorşi din străinătate, ei nu şi-au dat silinţa să-nveţe legile şi datinile pământului, să codifice obiceiurile naţiei româneşti, ci au introdus pur şi simplu codicele pe care le învăţaseră la Paris, ca şi când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică. Dar în genere advocaţii sunt inteligenţele cele mai stricate din lume. Căci, într-adevăr, ce credinţe poate avea un om care azi susţine, mâini combate unul s-acelaşi lucru, un om a cărui meserie este să dovedească că negru-i alb şi albu-i negru? De aceea cele mai multe din discuţiile Adunărilor (Parlamentului n.n.) au caracterul de cârciocuri şi apucături advocăţeşti, de căutare de noduri în papura, de vorbe înşirate şi fire încurcate.

Acestea sunt elementele cărora legile noastre franţuzeşti le dau în stapânire ţara. Plebea de sus face politica, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie sa şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român.

Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce caută dl. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinte pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care cu toate acestea pretinde a fi mare politic şi om de stat?

Ce caută? Vom spune noi ce caută! (...) Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în orasele poporului românesc, căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepadaturile Orientului şi Occidentului. (...) Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că eşti rău român.

(...) Căci din două una. Sau aceşti oameni sunt toţi genii, şi prin ”calitatea” muncii lor intelectuale merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinşi în întunericul ce li se cuvine. Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învăţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi, numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării.

De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru că, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.

(...) Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia staţi, oameni buni! Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc, şi nimeni n-ascultă. Nefiind stapân care să-i ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, după ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stăpânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă platesc ce voi cheltuiţi cu dânşii? De aceea alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă economisească pe voi toţi!”. (Mihai Eminescu, Timpul, 1877)

***

Întristătoare asemănare între mizeria sufletească în care se rătăciseră elitele României lui Eminescu şi haznaua în care se zbenguie vesele şi inconştiente, precum porcuşorii de lapte în căutarea scroafei, pseudo-elitele României timpurilor noastre. Au trecut 137 de ani, de la mărturisirea făcută de Mihai Eminescu în paginile Timpului, s-au produs schimbări multe în coloritul hainelor constituţionale şi teritoriale îmbrăcate de statul român, dar chipul celor care ne conduc, în rătăcirea noastră prin mahalaua Europei, a rămas acelaşi: „Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui...” Quo vadis, Romania?