Citesc cu destulă mîhnire mesajul transmis de Academia Română cu ocazia Centenarului. Mă izbesc numai de ”româneşti”, ”români”, ”românilor”, niciodată ”cetăţeni români”. Or, la momentul Centenarului trăiesc aici destui maghiari, rromi, germani şi alte naţionalităţi. România este şi ţara lor.

Mă izbesc, apoi, de o retorică desuetă, patetică, de o retorică care poate fi a străzii, dar n-ar trebui să fie a Academiei. ”Academia Română, care a reuşit să realizeze, din punct de vedere instituţional, coagularea elitei culturale din toate provinciile istorice româneşti încă din 1866, cu peste o jumătate de veac înainte de Marea Unire, şi care, în consecinţă, a dobândit vocaţia de făuritor şi păstrător al unităţii acestui popor, îndeamnă, în aceste momente solemne, toţi factorii de răspundere din România să-şi asume misiunea care le-a fost încredinţată de români şi să pună în prim plan buna gestionare a edificiului naţional, creat cu atâtea sacrificii.”

Momentele astea solemne şi sacrificiile astea par scoase din manualul de a opta de dinainte de 1989. Academia Română este deci mîndră că România a ajuns în 2018, ea însă nu a ajuns în acelaşi an, staţionează cu 30 de ani în urmă.

Întotdeauna mi-am ridicat vocea împotriva patetismului ieftin, fie el maghiar sau român. Mi-am criticat de nenumerate ori confraţii mei maghiari cînd sentimentul naţionalist le-a întunecat judecata. Trebuie să semnalez acum şi ancorarea unei scrisori a Academiei Române (!) într-un trecut nu tocmai simpatic.