Inevitabil, povestea începe aşa:

Sunt o tânără antreprenoare. Sunt din Basarabia. Locuiesc de 7 ani la Bucureşti şi m-am integrat cu succes în România. Am doua cetăţenii, două paşapoarte, dar o singură inimă, care bate tricolor.
 
Aşa cum văd eu lucrurile, lupta politică se dă pe ambele maluri ale Prutului. Aici, pentru inima mea tricolor, pentru că România este deocamdată un loc sigur, protejat. Acolo, pentru un viitor mai mult sau mai puţin sumbru al bucăţii înstrăinate de pământ care este Basarabia, care poate fi pulverizată în orice zi, la cheremul domnului Putin cel Groaznic. 
 
Zilele trecute, Crin Antonescu a declarat: „Autorităţile române nu au voie să îi abandoneze pe românii din Transnistria, faţă de care au aceeaşi responsabilitate ca şi faţă de românii din ţară. A lupta pentru ceea ce este mai viu în noi şi mai puternic, adică limba - limba este esenţa identităţii, cel puţin pentru noi, noi nu avem un element mai puternic de identitate, alte naţiuni au - şi lupta acestor oameni este eroică. Eroismul nu este numai la război, eroismul este şi în fiecare zi. Nu avem dreptul să îi abandonăm”.
 
Eu nu sunt fana lui Antonescu. Nici a lui Ponta. Nici a lui Băsescu. Poate că am fost, în aceşti 7 ani, fana fiecăruia pe rând, dar fiecare pe rând m-a dezamagit, în felul lui. Am învăţat, ca şi basarabeancă, să disociez binele pe care un lider politic de la Bucureşti îl face pentru R. Moldova de răul pe care îl face României. Pentru că, într-adevăr, unii fac mult bine la Chişinău şi mult rău la Bucureşti. 
 
Şi atunci, inima mea tricolor cu două paşapoarte pe care trebuie să-l voteze? Pe cel care face bine aici sau acolo?
 
La fel cum, vorbind despre alegerile de la Chişinău, lupta se dă în două direcţii- pot spune că voi vota în funcţie de cât de mult liderii de acolo decid să întindă mâna spre Bucureşti sau spre Moscova. Diferenţa este substanţială: la Bucureşti, mâna noastră va fi prinsă într-o horă de prietenie şi ajutor. La Moscova, în cătuşe. 
 
Ştiu că sunt mulţi basarabeni care gândesc ca şi mine. Nu mai votează omul, nici partidul, ci direcţia. Pentru că asta lipseşte la Chişinău, direcţia. Iar momentan, lucrurile se acutizează, cătuşele zângănesc tare, frica ne face inimile să bată mai repede şi să luăm decizii pripite. 

Dragi politicieni români, să înceapă cursa. Demonstraţi-mi că pe lângă declaraţii, chiar ne veţi lua în hora veche românească şi că aveţi suficient tupeu ca să nu ne mai daţi pierduţi încă o dată estului. Că după ce primiţi votul, veţi implementa ceea ce promiteţi. Că suntem cu adevărat fraţi şi fraţi vom rămâne, indiferent de cât de tare bate vântul rusesc.

Premiul cel mare? Inima mea.