Îi cred. Şi zâmbesc. Nevinovăţia are multe măşti, dar cea care o prinde cel mai bine e cea a intransigenţei. Îţi vine să te întrebi, deseori, de unde apar ciudăţeniile astea de concetăţeni care mint, fură, injuriază, escrochează, profită, duşmănesc şi acuză? Ce se întâmplă pe drum, atât de grav, încât idealurile, nevinovăţia şi toate bagajele bunei cuviinţe dispar în neant? Mărturisesc, mi-am pus întrebarea asta de multe ori. Oameni care au fost oprimaţi, fugăriţi, nedreptăţiţi – şi am cunoscut atâţia, oho! – devin, ajunşi în poziţii-cheie, obtuzi, răzbunători. Tinere talente şi juni gânditori strălucitori acum douăzeci de ani par, acum, înhămaţi la căruţa linguşelii, a carierismului, a profitului sălbatic. Morala pe care o păzeau ca pe monumentul virginităţii din Chişinău e acum, vorba lui Caragiale, o bătrână şi sulemenită curtezană.

Departe de mine să scriu un articol moralizator. Dimpotrivă, e unul politic. Crezul meu e că oamenii nu se schimbă niciodată. Ceea ce am văzut noi la început şi ne-a încântat a fost masca. Abia acum omul e sincer, când se debarasează de hainele strâmte ale convenţiilor. Mai mult, aceia despre care vorbim au, tot acum, sentimentul că fac binele. Când o grupare sau un partid îşi împroaşcă adversarii cu epitetul „fascist“, citesc în ochii acuzatorilor convingerea-beton că aşa e. Când partea cealaltă dă drumul la: „bolşevicilor, pro-ruşilor!“, nicio discuţie, nicio analiză coerentă nu le va stinge luminiţa credinţei din ochi. În clipa în care asculţi şi vezi declaraţiile, ai sentimentul burlesc şi înspăimântător că lumea şi-a ieşit din ţâţâni, iar circuitele neuronale au uitat definitiv bruma de carte deprinsă în şcoală. Toţi trăiesc sentimentul triumfător că întruchipează binele. Binele absolut. Urmarea logică (rudimentele de logică nu-i părăsesc niciodată pe combatanţi) e că duşmanii „binelui“ trebuie să piară.

Aşadar, dacă binele e ameninţat atât de rău din ambele părţi, un spectator admirând comédia ar putea spune cu îndreptăţire: „Să piară toţi!“. Comic e faptul că ambele tabere se agită în numele democraţiei, a progresului, a valorilor. Toţi apără un principiu. Şi, în acelaşi timp, sunt surzi la diversitatea fundamentală a naturii umane. Unul e de stânga, altul de dreapta, unul e tradiţionalist, altul, modernist, unul e trist, ultimul, şi mai trist. Sentimentul că fiinţa celuilalt nu te lasă să respiri, să trăieşti, că o conspiraţie a imbecililor, a serviciilor secrete îţi ameninţă viaţa domină România. Nu poate avea cineva o idee a lui, un sentiment, o părere. Nu. E a stăpânului, a mogulului, a ruşilor, a lui Băse, a lui Ponta. Nimic nu e întâmplător. Grupurile se fac şi se desfac şi, mare ciudăţenie – cei care erau duşmani neîmpăcaţi devin prieteni la toartă, iar cei care se pupau în bot la guvernare şi în Parlament şi-au jurat moartea. Dacă iubeşti câinii, vrei să-mi omori pisica. Dacă îţi place roşul, eşti comunist. Dacă visezi, eşti nebun. Dar întotdeauna, eşti al cuiva. Un plan dement, ca o ciupercă atomică, umbreşte România. În numele ei se ascut cuţitele, se ghintuiesc ghioagele. Din păcate, planul ăsta are un nume trist: paranoia!