Această ascensiune vine într-un moment în care oficialii UE, activiştii în drepturile omului şi avocaţii democraţiei trag semnale de alarmă asupra pericolelor asupra statului de drept şi drepturilor fundamentale.

Alăturându-se grupului ţărilor de la Vişegrad care au respins deja standardele democratice şi valorile acesteia în sincron cu ameninţarea instituţiilor, cum ar fi statul de drept, România îşi echilibrează poziţia simbolică cu strigăte disperate că regresează la autoritarism. Ce strigăte de alarmă s-au tras până acum cu privire la România?

Starea în România

Liderii europeni au comentat situaţia din România pe două fapte. Primul a fost represiunea protestelor antiguvernamentale din 10 august 2018. Cumva conectat, al doilea subiect a fost corupţia generalizată din România şi retragerea aparentă a guvernului din politica anticorupţie. Aceste critici nu sunt nefondate. Luna trecută, ministrul Justiţiei a anunţat că Guvernul pregăteşte o ordonanţă de urgenţă care ar anula condamnările pe fapte de corupţie ale politicienilor şi altor elite. Mai mult, această ordonanţă de urgenţă ar stopa investigaţiile în desfăşurare. Acest lucru ar putea să le ofere posibilitatea oficialilor corupţi să continue în funcţii, ca şi cum ei ar fi deasupra legii.

Românii sunt de acord, deoarece sute de mii au protestat deja împotriva corupţiei. DNA a făcut lucruri bune în ultimii ani, aducând în faţa Justiţiei sute de oficiali, de la primari la procurori şi parlamentari. Nu numai că 60% din români au încredere în DNA, dar a fost şi recunoscută ca una dintre cele mai bune agenţii anticorupţie din UE. Cu toate acestea, oficialii UE nu s-au abţinut de la a critica România pentru că nu respectă statul de drept, că democraţia este în criză şi că ar trebui făcute mai multe pentru a menţine valorile democratice.

În mod clar, dacă liderii europeni îşi exprimă îngrijorarea, atunci putem spune şi că liderii României ascultă aceste critici şi încearcă să le aplice. Din păcate, nu. Ca răspuns la aceste critici, Viorica Dăncilă întreabă retoric unde este critica la adresa corupţiei din Europa de Vest? Unde este îngrijorarea la faptul că poliţia se bate cu vestele galbene la Paris, continuă Dăncilă. „Este un dublu standard“, spune ea. „Nu am văzut pe nimeni să vină în Parlamentul European şi să zică că vrea o rezoluţie la ce se întâmplă în Franţa.“

Acest joc între est şi vest se întâmplă peste tot, dar nu ajută nicăieri la rezolvarea problemelor cetăţenilor din aceste state. Reflectă doar dinamica politică între statele „bune” şi democratice care aderă la valorile statului de drept versus statele „rele” ale estului, autoritare, care îşi continuă retragerea din angajamentele democratice şi care încalcă valorile fundamentale ale UE. Liderul ALDE Guy Verhofstadt avertizează să nu se urmeze calea exemplelor negative Polonia şi Ungaria. Dacă nu, vor avea loc acţiuni care să asigure că democraţia este urmată.

Acţiuni au avut loc, dar implementarea unei acţiuni de autoapărare democratică pare paradoxală. Se pare că pentru a pune România înapoi pe făgaşul normal este nevoie de mai multe proceduri de forţă din partea UE, similare cu cele luate împotriva Ungariei şi Poloniei. Dar este asta singura cale pentru ca democraţia şi instituţiile să fie păstrate şi protejate? A devenit România incapabilă să definească ce ameninţă democraţia şi să ia măsuri pentru ca această să fie eficientă? Pentru unii lideri UE, România deja a pierdut această bătălie. Este ceva de-a dreptul problematic din punct de vedere al democraţiei, pentru a forţa un stat democratic să acţioneze în concordanţă cu valorile primite de la alte state democratice.

Aşadar, care este calea de urmat pentru viitor? Este această cale cea mai bună alternativă?

Democraţia militantă a devenit transnaţională

A spune că statele trebuie să protejeze democraţia este neproblematic. Nicio obiecţie aici. Unde nu există consens este răspunsul la întrebarea „de cine trebuie democraţia să fie protejată“ şi care sunt mecanismele de autoapărare?

Argumentul principal împotriva Ungariei şi Poloniei este următorul: democraţia trebuie protejată de actorii care vor demantelarea instituţiilor şi valorilor democratice, cum este statul de drept. Iar oficialii UE pot să identifice cu succes actorii care ameninţă stilul de viaţă democratic: Viktor Orban în Ungaria şi Partidul Lege şi Justiţie în Polonia. Mecanismul pe care îl au la dispoziţie este sancţionarea lor la nivel supranaţional sub forma procedurilor de cenzurare.

Aşadar, vedem că ameninţarea a fost definită, iar mecanismul este şi el pus în aplicare. Dar trebuie să ne întrebăm de unde a apărut acest fenomen şi ce înseamnă el pentru România. Metoda principală folosită este principiul „democraţiei militante“. Este un instrument constituţional care a fost instituţionalizat pentru a combate acţiunile care ameninţă stabilitatea ordinii democratice. Dacă ameninţarea vine de la grupuri şi organizaţii care folosesc norme democratice, proceduri şi instituţii pentru a afirma valorile şi pentru a atinge scopuri incompatibile cu democraţia, atunci statele democratice sunt autorizate să protejeze libertăţile civile şi politice prin restricţionarea preventivă a acestora. Aceste restricţii pot fi interzicerea unor partide, suspendarea dreptului la liberă exprimare şi dreptul de asociere a extremiştilor etc. În cazurile Poloniei şi Ungariei, aceste acţiuni sunt luate de UE, ceea ce confirmă faptul că democraţia militantă a devenit transnaţională.

Există o singură problemă cu democraţia militantă la nivel transnaţional, faptul că apără democraţia prin restricţionarea drepturilor şi libertăţilor democratice. Aşadar, ai oficialii UE din statele suverane democratice care le restrâng drepturile democratice altor state suverane pentru a apăra valorile democratice. Aşadar, apare paradoxul apărării legitime democratice când alte ţări le spun oficialilor aleşi democratic ce să facă şi ce să nu facă. Însă sentimentul general al motivului pentru care democraţia militantă este importantă rămâne: protejarea instituţiilor democratice. Iar aici este locul unde România a eşuat, dar este şi important de analizat.

Eşecul democraţiei militante domestice în România

Trendul în materie de democraţie militantă pare că există un eşec la nivel domestic pentru utilizarea de măsuri militante şi că s-a mutat la nivel transnaţional. În plus, atunci când democraţia militantă este folosită, dar acţiunile sunt folosite greşit, se pune întrebarea dacă instituţia democraţiei ar trebui să existe în primul rând, având în vedere turnura spre iliberalism a democraţiei militante. Autoapărarea democratică ar trebui să se uite în interior. Orice autoapărare necesită ca statul să definească ce este ameninţare asupra democraţiei şi să creeze un plan de acţiune.

În cazul României este clar, corupţia este o ameninţare la democraţie. Dar asta nu are nevoie de o super-impoziţie de la UE pentru a acţiona pentru eradicarea corupţiei, pentru că un astfel de demers al delegitima anticorupţia românească. Însăşi românii au avut astfel de discuţii în tranziţia din anii 1990. Lustraţia a fost pe lista românilor în anii 1990, o lege care ar fi prevenit ca membrii fostei Securităţi şi a nomenklaturii comuniste să deţină funcţii publice. Alte ţări au dat asemenea legi ale lustraţiei. În România demersul lustraţiei a fost aproape, dar a eşuat de fiecare dată pe ultima sută de metri. Iar problema persistă. Inabilitatea României de a lua act de o asemenea problemă a creat însăşi slăbiciunea instituţiilor democratice româneşti.

Inabilitatea României de a da astfel de legi ar fi putut fi contracarată prin utilizarea măsurilor militante în acelaşi mod în care ţări similare au făcut-o în trecut. România ar fi putut să ilegalizeze anumite partide sau oficiali. Nu s-a întâmplat aşa, iar efectele secundare pot fi văzute şi astăzi. Lupta continuă, însă ideea că UE va folosi de acum măsuri militante împotriva României ca efect al deraierii de la calea democratică vine în contradictoriu cu motivul pentru care folosim democraţia militantă în primul rând. Dacă corupţia a fost principala cauză pentru instituţii democratice, atunci în mod clar trebuie să fie ţinta acţiunilor.

În cazul României, trebuie să tragem linie şi să concluzionăm motivele pentru care democraţia militantă nu a fost o opţiune viabilă pentru statele care ameninţă domnia legii şi valorile democratice. Prea des trecem cu vederea împotriva a ce ne apărăm zilele astea. Un efort susţinut trebuie să aibă loc pentru a asculta dizidenţii democratici pentru a înţelege unde a eşuat statul în datoria lui pentru a proteja cetăţenii de domnia ilegalităţii.

Interdependenţa dintre principii şi practică poate fi studiată în cazul României. Fără a discuta care este problema, cum a fost abordată, metodele folosite şi sentimentul publicului asupra legitimităţii sunt toate necesare pentru a justifica măsurile militante.

Aşadar, în loc să ne certăm pe regresia României în autoritarism sau din contra, mai bine să atacăm cauza problemei, prin definirea ţintei şi alegerea celui mai bun mecanism pentru auto-apărarea democratică. Dar hai să nu pedepsim un stat democratic pentru că nu ştie cum să rezolve o problemă atât de gravă într-un astfel de moment delicat. Hai să nu uităm decenii la rând în care am luptat cu aceste probleme şi succesele din acele bătălii. Există şi virtuţi şi vicii aici, iar fără o deschidere de a accepta întreaga poveste nu vom ajunge decât la mai multă animozitate între state şi nu vom face decât să ignorăm principala ameninţare asupra democraţiei.

Miles Maftean este scriitor şi are un doctorat în ştiinţe politice la CEU. Trăieşte în Varşovia, este american şi are origini în România.

Acest articol este parte a proiectului #democraCE al Visegrad Insight