Statul nu mai are nicio autoritate, a devenit delăsătoare şi populaţia se conformă. Fiecare antivaxer urlă despre drepturile sale încălcate şi niciunuia nu-i poţi explica că îi periclitează pe ceilalţi.

Totul, toate inepţiile deveniseră fel de fel de credinţe în faţa cărora nu ai nicio şansă. Suntem aici în secolul al XXI-lea înconjuraţi de diferite ustensile tehnologice şi brusc suntem mai întunecaţi ca orice secol anterior. E logic: suntem fuduli că putem şti totul şi nu înţelegem că nu vom şti totul niciodată. Nu devii medic doar pentru că ai Google.

Dar de ce nu ai deveni? Cutare şi-a cumpărat diploma, celălalt şi-a plagiat doctoratul. Dacă scrie pe hîrtia lui că e profesor, e profesor, nu-i aşa?

La noi, democraţia s-a transformat într-un zumzet al nepăsătorilor care nici nu mai pot fi controlaţi: mai bine te omoară sau chiar se omoară decît să se gîndească niţel. Credinţele despre care am vorbit sunt şi nişte limite ale mîndriei, nu poţi să te atingi de ele, celui căruia i te adresezi i se întunecă faţa de parcă l-ai fi înjurat de mamă. 

Spitalele sunt arhipline, numărul morţilor creşte, dar nepăsarea persistă. Şi în tot acest timp, guvernele se schimbă, preşedintele dă declaraţii de parcă am fi într-o Românie de peste ceruri. Bărcile gonflabile ale mitocăniei au împînzit ţara de la Bucureşti la Arad, de la guvern la măturătorii de stradă. Nu ştiu cum vom trece prin pandemia asta dar eu unul am învăţat un lucru: cel care îşi face cruce la fiecare colţ nu te va ajuta nici măcar cu gîndul. E o metaforă, nu e vorba numai despre credincioşi. E vorba despre retorica altruismului care se traduce prin faptele egoismului. Naţiune, omenie, credinţă, empatie: există, desigur, dar nu la nivel colectiv. Chiar dacă suntem mulţi care credem în ele, nu ne închegăm într-o colectivitate operantă. Vorbim despre ele şi ne trimitem copiii infectaţi la şcoală. În definitiv, ce ne pasă nouă? N-avem noi drepturi? Nu e democraţie?