Cetăţenilor lumii contemporane li s-a luat dreptul de a se raporta la naţiune. Peste naţiune s-au ridicat, glorioase, diferite suprastructuri care, oricât de utile ar fi organizării, nu au rădăcină în psihicul uman şi nu pot înlocui apartenenţa. De unde şi sentimentul de heimatloss, al cărui efect este dorinţa de refugiu identitar în comunităţi mici. Aşa se poate explica recurenţa referendumurilor pentru autonomie în Scoţia, Catalunia, sau, mai nou, în Regiunea Veneto, plus valul autonomist din Bosnia-Herţegovina. Şi cum politica mare profită de aceste mişcări de mase pentru a retrasa graniţe, problema atomizării statelor e doar la început.

Ceea ce nu înţeleg avocaţii diverselor autonomii din diferite regiuni ale Europei sau de oriunde din lume este că nu ai cum să fii autonom într-o lume globală şi că, într-un moment al istoriei în care până şi statele mari au probleme cu protejarea de influenţe nedorite, micile comunităţi sunt fără apărare în faţa rechinilor economici şi geopolitici. Autonomia este o iluzie, orice comunitate regională va cădea într-o dependenţă inerentă de o mare putere sau de un alt stat. ”Eliberarea” de statul naţional este doar o gogoaşă ideologică prin care o zonă este tăiată de la statul-naţiune pentru a fi aruncată în plasa unei alte zone de influenţă. Cât a durat independenţa autoproclamată a Crimeei de Ucraina? Circa 12 ore. Imediat a fost alipită Rusiei.

În loc să viseze la o autonomie imposibilă într-o configuraţie globală în care multinaţionalele au cifre de afaceri mai mari decât PIB-urile multor state şi în care, după cum s-a demonstrat  în cazul Crimeei,  interesele economice şi strategice pot retrasa graniţele în căutare de resurse şi influenţă de la o zi la alta, ce şanse are o comunitate mică să fie ”autonomă”? Ne întoarcem oare, în Europa, la cetăţile-state ale Evului Mediu? Nu erau şi acestea vasale la rândul lor şi într-o continuă luptă pentru supravieţuire şi redefinire a zonei de putere şi influenţă?

Lumea bogată a naţiunii cu aspiraţii comune, cu creaţii culturale majore, cu tradiţii profunde şi cu o istorie unificatoare se restrânge la locul de baştină. Aceasta nu este nicidecum o evoluţie, aşa cum o descriu autonomiştii din toate părţile, ci o recădere în Evul Mediu, în mentalitatea micilor împărţiri feudale. 

Statul-naţiune este singurul capabil să ţină piept globalizării excesive dacă îşi asumă rolul de a oferi cadrul exprimării unei identităţi naţionale autentice. Dar cum naţionalismul a devenit persona non grata, prin ce ar putea statul să îşi menţină valoarea? Prin salariul pe care îl oferă, prin bucata de hârtie numită paşaport, prin dreptul la liberă circulaţie pe care îl oferă sau nu? Peiorativizarea naţionalismului este marea greşeală care ne-a adus în situaţia în care apartenenţa la un popor să nu mai însemne nimic decât o formulă administrativă exterioară la care cetăţenii sunt gata să renunţe pentru o alta mai avantajoasă din punct de vedere economic. Cetăţenia a devenit o monedă de schimb cu care poţi obţine mai mult sau mai puţin. În cazul în care găseşti o monedă mai bună, o schimbi şi gata. Cum ar putea atunci un stat să mai însemne altceva pentru cetăţenii lui decât un fel de job pe care îl schimbi cu altul atunci când ţi se oferă ocazia? În această formulă, atomizarea statelor Europei nu va putea fi oprită pentru că nimeni nu mai găseşte un ideal comun care să-i unească pe cetăţeni, ci numai lucrurile care-i deosebesc.

Anularea identităţii ca neam nu extirpă în om dorinţa de apartenenţă la ceva mai important şi mai semnificativ decât propriul său eu, ci doar îi întoarce această aspiraţie spre împrejurimile sale de care se simte legat. Dacă nu mai este lăsat să fie naţional, cetăţeanul devine regional sau, cumva, ”insular”: îşi redefineşte graniţele apartenenţei în jurul locurilor pe care le cunoaşte şi al oamenilor cu care găseşte că are ceva în comun, din imediata sa proximitate. În locul spiritului naţional, cade în spirit regional sau local. Lumea bogată a naţiunii cu aspiraţii comune, cu creaţii culturale majore, cu tradiţii profunde şi cu o istorie unificatoare se restrânge la locul de baştină. Aceasta nu este nicidecum o evoluţie, aşa cum o descriu autonomiştii din toate părţile, ci o recădere în Evul Mediu, în mentalitatea micilor împărţiri feudale. Cât despre răul puterii centrale, dacă cineva îşi imaginează că o conducere la nivel local e scutită de abuzuri şi de corupţie doar pentru că nu controlează teritorii întinse se înşeală amarnic. Feudalii nu erau neapărat stăpâni peste mari întinderi geografice, dar dictatura lor nu era cu nimic mai prejos decât cea a regilor absolutişti care reuşiseră să deţină puterea la centru. Aşadar, feudalizarea nu este deloc o soluţie spre transparenţa şi eficienţa guvernării, un alt argument fals al autonomiştilor.

Renaşterea sentimentului naţional ca autovalorificare a propriei deveniri ca neam este singura soluţie de a opri atomizarea politică şi socială, precum şi tendinţa centrifugă născută ca alergie la globalizarea în care toţi suntem la fel, aşadar nimeni nu mai are o identitate reală şi nu mai contează. În cazul în care vom lăsa naţionalismul în continuare pe lista neagră ca pe o tumoare care trebuie extirpată, atunci vom dezlănţui forţele identitare la nivel mărunt. Şi în loc de suprauniuni şi conglomerate strategice, vom avea de a face cu mici unităţi ”autonome”. Care vor juca, desigur, cum le vor cânta artizanii fisurării statului naţional, bucuroşi că îşi pot supune vasalii atât de uşor.