Dacă d-na Viorica Dăncilă a evitat să-i pronunţe numele celui căruia până în ziua de 26 mai i-a ascultat şi îndeplinit orbeşte ordinele fiindcă nu era ea, iar baronul de Vrancea, dl. Marian Oprişan, a plusat pretinzând că ar fi terorizat-o pe biata femeie de-a dreptul, unii delegaţi la Congres, fie de la tribună, fie pe la colţuri i-au regretat lui El Lider Máximo absenţa, nedreapta încarcerare la Rahova, faptul că el priveşte astăzi lumea, precum eroii din ilegalitate ai PCdR, de după gratii de fier.

Aplauzele îndelungate, ovaţiile prelungite de care a avut parte discursul înflăcărat, de „revoluţionar de profesie“ al lui Liviu Pleşoianu, aşa cum nu au auzit Sala Palatului din zilele în care a găzduit Congresul al XIV-lea al PCR, mi se pare grăitor din cale afară. De fapt, delegaţii au ales-o în fruntea PSD pe d-na Viorica Vasilica Dăncilă de teamă că, în caz contrar, partidul ar putea pierde guvernarea şi nu o va mai pupa mulţi ani de acum încolo. Din aceleaşi motive şi calcule i-au ales şi pe super-încântatul de sine Orlando Teodorovici ca şi pe tenebrosul Mihai Fifor, însă cu totul alta aveau ei în suflet. L-ar fi dorit la cârmă pe aventurierul Liviu Pleşoianu care le aducea perfect aminte de modelul acestuia în politică, Dragnea Liviu Nicolae. Şi de zilele glorioase trăite alături şi sub conducerea acestuia, totul cu preţul încălcării regulilor fundamentale ale democraţiei şi a demnităţii oamenilor cinstiţi din România. Semn clar că, dincolo de declaraţiile de bune intenţii, PSD nici nu a înţeles nimic, nici nu s-a schimbat cu o iotă după înfrângerea ruşinoasă de la alegerile europarlamentare din data de 26 mai.

Nimeni, nici unul dintre vorbitori nu s-a arătat îngrijorat de faptul că în sondajul IMAS dat publicităţii cu doar câteva ore înainte de începerea Congresului se arăta negru pe alb că în doar o lună de la precedentele alegeri PSD a pierdut patru procente în preferinţele electoratului. O temă de meditaţie ar fi fost şi faptul că ceva mai puţin de 5% dintre intervievaţii dintr-un alt sondaj au recunoscut că la alegerile europarlamentare au votat cu PSD, deşi realitatea a fost cu totul alta. Însă se insinuează în rândul populaţiei tot mai puternic sentimentul ruşinii de a fi cu, în interiorul sau alături de PSD. Pesedismul este privit ca o boală ruşinoasă, vorba lui Cristian Tudor Popescu, ca un lupus care te-a atins însă îţi e teamă să îl recunoşti.

Fireşte, cifrele din sondajul IMAS nu au cum să nu bucure partidele din Opoziţie. În primul rând PNL şi USR. Să dea o brumă de speranţă lui Tăriceanu şi lui al său ALDE care este creditat de data aceasta cu ceva mai mult de 8%. Să îngrijoreze PMP şi UDMR, partide care par că nu prea ar mai atinge pragul electoral de 5%. Opoziţia poate chiar să spere, şi nu fără temei, că troica Dăncilă-Teodorovici-Fifor va amplifica încă şi mai puternic degringolada PSD.

Aceasta însă nu înseamnă defel că Opoziţia ar trebui să creadă că are deja asigurată guvernarea. Cu mai puţin de 28% cât are în sondaje la ora actuală PNL nu se poate guverna aşa că e nevoie de o alianţă. Or, pentru moment nu prea sunt semne că s-ar pregăti terenul în acest sens. Faptul că PNL şi Alianţa 2020 vor avea candidaţi diferiţi la prezidenţiale va spori diferendele dintre ele. Până în noiembrie-decembrie 2020 va fi oare destulă vreme ca ele să fie date uitării? Îşi vor putea înfrâna unii dintre liberali găunoşenia şi unii dintre userişti tot mai vizibilele şi îngrijorătoarele tendinţe de umflare în pene? Până la alegeri mai sunt vreo 15-16 luni.

Vor aduce oare cu ele minte, echilibru şi raţiune?

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro