Filosofia celui mai bun sistem…

Citind „clasicii contemporani”, am senzaţia că românii şi-au redescoperit ocupaţia de bază, aceea de filosofi! Încep într-un registru nu foarte dur, încercând pe cât posibil să nu fiu mai acidă decât faimosul Petre Ţuţea cu butada sa „aflarea în treabă la români”.

Revin la concret şi subliniez îndemnul la a face. Cred că poate exista o diviziune a muncii, iar pe lângă filozofie să adăugăm şi construcţie efectivă. Scriu aceste gânduri, care se pot aplica la orice domeniu, dar obiectivul meu este acela de a scoate în evidenţă un aspect ce caracterizează dezbaterile din zona securităţii naţionale – cu cât se vorbeşte mai mult, cu atât se consideră că se cunoaşte mai bine. Realitatea este că s-a construit doar o falsă percepţie şi astfel adevăratele probleme se adâncesc şi nu se clarifică.

Între timp, am susţinut prelegeri pe tema nevoii accentuării şi interiorizării unei culturi de securitate în România şi am constatat câteva aspecte destul de grave:

• În primul rând, conceptul de securitate primeşte încă de la simpla pronunţare o sentinţă grea. I se ataşează moştenirea vechiului sistem. De aici intervine o respingere totală a dezbaterii pe această temă, sau, în cel mai bun caz, se porneşte de la o percepţie negativă a semnificaţiei acestui termen. Pot adăuga şi epopeea „legilor big brother” care face subiectul indezirabil.  
• În al doilea rând, nu se cunoaşte existenţa unei politici naţionale de securitate, cu semnificaţie, instituţii, mecanisme, legislaţie, istorie (postdecembristă), documente în vigoare, reguli, principii, utilitate, ş.a.m.d. (fac aici referire la publicul larg).  
• În aceste condiţii, m-am întrebat oare cum se poate articula o cultură de securitate în România? Singurul răspuns pe care eu l-am identificat este educaţia. Programe şi proiecte de consolidare a acestei culturi de securitate.

Am apreciat faptul că noua Strategie de Apărare a Ţării este însoţită de un ghid, Ghidul Strategiei Naţionale de Apărare, care, conform site-ul Administraţiei Prezidenţiale, are rolul impulsionării dialogului cu publicul larg pe teme de securitate naţională.

Mai mult, subliniază importanţa înţelegerii a două concepte: securitatea naţională extinsă şi cultura de securitate. De asemenea, pune accent pe înţelegerea cadrului legislativ, doar că acolo, după ce înţelegi, îţi dai seama că sunt multe lacune. Este un început timid, dacă ne gândim la istoria sinuoasă a strategiilor de securitate din România din perioadă postdecembristă.

Demersul este extrem de necesar, iar documentul propune şi o serie de măsuri:

„În această ordine de idei, ar fi oportune câteva modalităţi de a facilita dezvoltarea culturii de securitate, respectiv: - stimularea interesului şi preocupărilor instituţiilor şi persoanelor faţă de cultura/educaţia de securitate, prin intermediul mass-media şi al altor acţiuni de promovare; - integrarea în instituţiile de învăţământ a educaţiei pentru securitate atât pentru copii şi adolescenţi, cât şi pentru adulţi, prin organizarea de cursuri, conferinţe, simpozioane şi seminarii, întâlniri, colocvii, mese rotunde, tabere, excursii şi alte activităţi recreativ educaţionale; - furnizarea de programe de formare de către instituţiile de învăţământ din Sistemul naţional de securitate adresate societăţii civile şi publicului larg; - publicarea şi difuzarea de materiale informative şi ştiinţifice, cărţi, reviste, pliante şi alte materiale tipărite şi audio-vizuale; - identificarea şi formarea continuă a unor persoane/experţi în domeniul securităţii naţionale în vederea recunoaşterii de către societate ca având rol de promotori în derularea de programe de conştientizare; - stabilirea de contacte şi colaborarea cu instituţii ştiinţifice din ţară/străinătate, cu experţii în domeniu, precum şi cu alte organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale care au ca domeniu de interes cultura de securitate şi domeniile conexe.” Ghidul Strategiei Naţionale de Apărare a Ţării pentru perioada 2015-2019

Problema este că au rămas doar pe hârtie şi mă întorc la ce spuneam la începutul articolului. Ne pricepem să gândim sau să importăm modele, sisteme, strategii, dar când ajungem la implementarea lor parcă nu mai avem „energie”.

Un obicei foarte bun pe care ar trebui să ni-l însuşim ar fi acela al operaţionalizării unor astfel de documente, să folosim mai mult planificarea strategică şi să înţelegem că de la nivelul strategic trebuie să ajungem până la firul ierbii, transformând interesul naţional în acţiuni, prin corelarea obiectivelor cu resursele şi implicit stabilirea de responsabilităţi.

Ca să mă exprim mai concret, acest ghid nu are prevăzute resursele necesare pentru ca măsurile enunţate să fie implementate şi nici nu are stipulat cine să se ocupe de implementarea lor, cu toate că există un capitol dedicat acestei problematici: „Capitolul 3. Corelarea obiectivelor naţionale de securitate cu direcţiile de acţiune, din perspectiva ameninţărilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor”. Într-adevăr, putem spune că suntem la început în ale securităţii naţionale şi atunci ne lipseşte experienţa efectivă, practica, dar în fond mă întreb: Cine se ocupă de supervizarea implementării, cine primeşte feedbackul şi cine măsoară rezultatele?

Exerciţiul realizării acestui ghid este chiar răspunsul potrivit la consolidarea culturii de securitate, dar şi a sistemului de securitate naţională. Mai avem foarte multe de realizat, foarte multe, dar să facem mai bine şi mai repede!

Un alt aspect, pe lângă concretizarea efectivă a măsurilor cuprinse de ghid, îl constituie promovarea acestui document: nu ai de unde să ştii că te ajută să înţelegi, dacă nu ştii că există, cu atât mai mult cu cât se adresează publicului larg.

În încheiere, aş mai nota un gând, acela că avem nevoie de o unificare şi o structurare a comunităţii ştiinţifice din zona de studii de securitate, chiar a relaţiilor internaţionale şi de canalizare a acesteia către îndeplinirea unor astfel de proiecte majore. Minţi avem şi le folosesc alţii, din păcate!

DISCLAIMER

Toate opiniile exprimate şi articolele prezente pe acest blog îmi aparţin şi nu reflectă poziţia Ministerului Apărării Naţionale sau al Departamentului Regional de Studii pentru Managementul Resurselor de Apărare.