Legătura României cu Statele Unite face parte dintr-un fel de geografie sacrosantă. Niciun politician autothon nu-şi permite să abdice de la această viziune în care ţara, ca întotdeauna în istoria ei, are nevoie de un protector, iar Washington-ul e singurul care poate juca acest rol, dincolo de NATO şi UE, unde deciziile se iau greu şi doar în unanimitate.

În politica externă a Statelor Unite, România a început să devină importantă pe măsură ce Turcia dădea semne de slăbiciune, atât în ambiţiile ei, cât şi în favorurile făcute Rusiei. Aşa că România a devenit pentru americani un punct de observaţie la Marea Neagră, mai credibil decât Turcia, la fel cum la Marea Mediterană o bază militară din Creta ar putea lua locul faimoasei Incirlik.

Pentru România nu e neapărat importantă culoarea politică a locatarului de la Casa Albă, câtă vreme SUA garantează securitatea europenilor în general şi a României în special. 

Joe Biden a fost de trei ori în România: ca senator în 1999 şi ca vicepreşedinte al SUA în 2009 şi în 2014, perioadă în care a avut o amiciţie specială cu Traian Băsescu. Imediat după anexarea Crimeei de către Rusia, Biden a dat asigurări la Bucureşti că România este protejată: „Puteţi conta pe noi. Punct! Noi facem ceea ce spunem şi spunem ceea ce gândim. Azi, agresiunea din Crimeea la mai puţin de 250 de mile de teritoriul românesc şi de graniţele NATO ne reaminteşte de ce avem nevoie de NATO şi de ce locul României este în NATO. Graniţele Europei nu trebuie să mai fie schimbate niciodată sub ameninţarea armelor.”

Sub preşedinţiile democrate, România a fost mereu favorizată: în 1997 SUA şi România semnează Parteneriatul Strategic, iar Bill Clinton face o vizită fulger la Bucureşti, după summit-ul NATO de la Madrid, unde România tocmai fusese refuzată. Apoi, un alt preşedinte democrat, Barack Obama, a hotărât amplasarea scutului antirachetă în România şi Polonia, nu în Cehia şi Polonia cum era planul iniţial. În 2014, când lucrurile s-au complicat din pricina agresiunii Rusiei în Ucraina, tot Obama a spus că SUA trebuie să consolideze flancul estic al Alianţei Nord-Atlantice aşa că Washington-ul a sponsorizat apariţia bazelor aeriene de la Kogălniceanu, la Marea Neagră şi de la Turda, în Transilvania, şi a trimis o mie de soldaţi în România. 

După cum a explicat fostul preşedinte Traian Băsescu, sub Barack Obama, când Joe Biden era vicepreşedintele său, „au fost puse bazele transformării Mării Negre într-un punct vital de securitate pentru SUA şi NATO”.

România are în plan noi dezvoltări pe această direcţie, amplasări de rachete Patriot, pentru securizarea întregului litoral, plus alte cumpărături militare, şi aşteaptă investiţiile americane promise de ambasadorul american demisionar Adrian Zuckerman la centrala nucleară de la Cernavodă: 7 miliarde de dolari, pentru construirea reactoarelor trei şi patru.

Cu toate că Parteneriatul Strategic are o componentă economică semnificativă, schimburile comerciale anuale rămân modeste între România şi SUA, doar 3 miliarde de dolari în ultimii trei ani, spre deosebire, de pildă, de cele româno-chineze care depăşesc 5 miliarde de euro anual, dar cu un deficit considerabil pentru România. 

Joe Biden

Joe Biden

E greu de crezut că axa Bucureşti-Washington se va modifica în perioada imediat următoare, mai ales că la arhitectura ei actuală a contribuit din plin chiar Joe Biden, care cunoaşte turbulenţa insidioasă a Rusiei, reflexele ei expansioniste şi revanşa pe termen lung pe care vrea să o aplice regiunii.  

Pentru România, riscul ar fi ca America să se întoarcă spre sine şi să abandoneze jocul global de putere, dar această tendinţă nu poate avea loc cu un preşedinte care a trecut prin Războiul Rece. Există, totuşi, complicaţii interne care ar putea afecta sau temporiza planurile strategice americane în care România este parte. Sfârşitul excepţionalismului american ar avea efecte imediate şi negative asupra axei Washington-Bucureşti.

Incidentele de la Capitoliu din 6 ianuarie au avut ecouri în România şi i-au făcut pe mulţi lideri de opinie şi chiar pe unii şefi de partide să devină dilematici: vehemenţa autohtonă s-a împărţit în două curente de opinie, ireconciliabile, pe reţelele sociale, dar şi în presa scrisă sau la televiziunile de ştiri, de o parte politcienii şi liderii de opinie care au vorbit despre fascism sau au comparat ce s-a întâmplat la Washington cu mineriadele din anii 90, iar de cealaltă parte, cei care au fost enervaţi de relatările incomplete ale presei tradiţionale americane, de invocarea unei insurecţii, în absenţa oricăror elemente care să o definească, dar mai ales de decizia Facebook şi Twitter de a inaugura o perioadă de cenzură prin interzicerea lui Donald Trump.

Pentru cei care au trăit în comunism, interzicerea opiniilor cuiva e mult mai dureroasă decât pentru cei care s-au bucurat permanent de libertate. Aşa că, în România, fronturile de luptă au fost cumva împărţite şi ideologic, dar şi în funcţie de generaţii sau oportunisme, fiindcă cele mai multe figuri publice s-au aruncat pe platforma vagonului care mergea împotriva lui Trump, pe toate planurile, vorbind inclusiv despre fragilitatea democraţiei americane, despre decăderea ei şi despre pericolul în care se află.

S-ar putea să nu avem, încă, de a face cu „Sfârşitul excepţionalismului american”, pe care îl definea în urmă cu aproape 50 de ani celebrul sociolog de la Harvard, Daniel Bell, prin „sfârşitul imperiului, slăbirea puterii, pierderea credinţei în viitorul naţiunii”, prin „înmulţirea tensiunilor interne” şi a „crizelor structurale profunde, politice şi culturale, care s-ar putea să se dovedească mai greu de rezolvat decât problemele economice” („The End of American Exceptionalism”, 1976). 

Între timp, SUA au depăşit o serie de crize interne şi externe şi au supravieţuit, demonstrându-şi excepţionalismul. 

Sabina Fati - Deutsche Welle