Ştiţi, domnule preşedinte, am fost mulţi, atunci, alături de dumneavoastră. Probabil că încă vă amintiţi de milioanele de români din toată ţara, care s-au luptat pentru un preşedinte altfel. Sau de cei mulţi pierduţi deja printre străini, umiliţi la urne pentru a-şi lua ţara înapoi.

Citesc despre întâlnirea de la Vatican, pe care aţi avut-o cu Papa Francisc. Una dintre cele mai importante vizite externe pe care le-aţi făcut în numele nostru, al tuturor românilor. Şi mi-a atras atenţia un detaliu, poate neînsemnat pentru dumneavoastră (deşi nu cred), dar care spune multe despre cât de tare vă înţelegeţi şi, mai ales, vă doriţi trecerea de la primar al Sibiului la preşedinte al României.

Eu cred că nu prea v-o înţelegeţi. Şi asta pentru că vizita la Vatican nu ar fi trebuit să fie nici pe departe din categoria refugierii în weekend acasă, la Sibiu, nici din categoria vizitei la Cotroceni a soţiei Carmen şi a elevilor dumneaei din Sibiu, nici din categoria Revelionului cu prietenii vechi, tot acasă, la Sibiu (asta la extrem de puţină vreme după ce mii de oameni vă îmbrăţişau cu speranţă în Piaţa Universităţii). Ar fi trebuit, cred, să fie o vizită în care, de data asta, să lăsaţi acasă tot Sibiul şi să duceţi întreaga Românie la Vatican.

Vă spuneam despre un detaliu. I-aţi oferit Papei Francisc, în numele nostru, al tuturor românilor, un dar, ceea ce a fost nu doar un gest politicos, dar şi unul firesc făcut în astfel de întâlniri istorice. I-aţi oferit, pe lângă o monedă din aur, şi o gravură, explicând că reprezintă „oraşul meu natal, unde am fost şi primar, o imagine din centrul Sibiului. Fiecare din aceste biserici reprezintă o confesiune şi convieţuiesc de multe secole, în centrul oraşului, după cum v-am prezentat situaţia frumoasă de convieţuire şi etnică, şi religioasă, şi culturală din Româna”.

Adevărată explicaţia, domnule preşedinte, am înţeles-o cu toţii, desigur. Până la urmă, aşa cum spuneaţi, această convieţuire există în toată România noastră, nu doar în Sibiul dumneavoastră, pe care l-aţi ales ca simbol în darul făcut Papei. Avem multe oraşe (pe care dacă le-aţi vizita, v-aţi şi convinge de asta) unde puteţi vedea catedrală catolică lângă catedrală ortodoxă, lângă biserică evanghelică, armenească, reformată sau baptistă.

N-are rost să vă întreb, domnule preşedinte, cu cine v-aţi consultat în alegerea acestui dar. Ţinând cont de simbol, probabil cu nimeni sau, cel mult, cu cei dragi de acasă, din Sibiu. Pentru că, dacă aţi fi privit spre marii lideri ai lumii, n-aţi fi găsit în ei nimic provincial. Să o luăm ca exemplu pe cancelarul german Angela Merkel, care l-a întâlnit pe Papa Francisc, tot la Vatican, în februarie. Atunci, i-a dăruit Suveranului Pontif un CD cu Johann Sebastian Bach, un geniu al poporului german, şi a făcut o donaţie pentru a ajuta copiii afectaţi de conflictele din Orientul Mijlociu. 

Un alt exemplu: preşedintele Obama. El i-a făcut cadou Papei Francisc, în timpul vizitei la Vatican din martie 2014, o cutie cu seminţe din grădinile Casei Albe, arătând că acestea reprezintă angajamentul Suveranului Pontif pentru plantarea seminţelor păcii globale. Şi tot liderul american a promis atunci, în numele poporului său, că va face o donaţie de seminţe, din aceeaşi grădină a Casei Albe, unei organizaţii caritabile, care să producă pentru nevoiaşi tone de fructe şi legume.

Vladimir Putin, în vizita de 35 de minute de la Vatican, din noiembrie 2013, i-a oferit în dar Papei o reproducere a icoanei Sfintei Fecioare din Vladimir, considerată protectoarea Rusiei. Un dar care, desigur, îi va aduce aminte Papei Francisc nu doar de rădăcinile comune ale creştinilor catolici cu cei ortodocşi, ci de întregul popor rus.

În aprilie anul trecut, Regina Elisabeta a II-a şi-a băut ceaiul cu acelaşi Papă Francisc, oferindu-i un coş cu produse tradiţionale, inclusiv fructe şi legume din grădinile palatelor regale, dar şi o sticlă cu whisky. Aşa a reuşit Regina, domnule preşedinte, să lase la Vatican nu doar un suvenir drag sufletului ei, ci simbolurile unui întreg Regat Unit.

Mă tot gândesc, domnule preşedinte, cât o să vă mai ia ca să luptaţi pentru noi toţi, să vorbiţi cu noi toţi, să ne înţelegeţi pe noi toţi. Cât o să vă mai ia ca să faceţi pasul acela firesc şi hotărât spre fotoliul de la Cotroceni pe care vi l-am oferit. Pasul acela obligatoriu de a accepta că un preşedinte este, în primul rând, al ţării care l-a votat. Că nu mai este doar un om de suflet al familiei lui, un om drag prietenilor lui, un bun cetăţean al oraşului lui. Mă tot gândesc şi încep să cred că, la cât de mult aţi lipsit acestei ţări în lunile de când aţi fost ales, la cât de mult aţi tăcut, la cât de mult v-aţi ferit să luptaţi cu adevărat pentru şi lângă noi toţi, vreţi doar să fiţi un preşedinte al Sibiului. Or asta nu se poate!