O bună proporţie a opiniilor postate pe Facebook până şi de oameni decenţi sunt nu rar uimitoare prin lipsa oricăror dubii. 
 
În această situaţie, faptul că nu am deloc vocaţie de victimă a început să fie un dezavantaj. Deşi am fost acuzat de foarte multe tâmpenii, continuu să cred că de cele mai multe ori dezinformările în ceea ce mă priveşte sunt urmarea unor carenţe în documentare. Nu vorbesc aici de găurile descoperite de Dragnea în buget, de neaşteptata relaţie de rubedenie cu George Soros sau de restul zvonurilor aruncate pe piaţă de „comunicatorii“ PSD-ALDE. Acestea sunt minciuni lipsite de bun-simţ şi la limita patologicului.
 
Nu apuc întotdeauna să corectez articolele cu informaţii trunchiate despre mine sau despre deciziile pe care le-am luat şi încă sper că vor fi din ce în ce mai rare ocaziile în care autorii scriu despre ce am gândit sau făcut eu fără să-mi ceară şi mie părerea în prealabil.
 
Dar Roşia Montană este un subiect care merită clarificat. 

Guvernul nu a fost niciodată al meu. Nu am decis şi nu voi decide nicicând cum mă taie pe mine capul, doar din ambiţia de a demonstra ceva în probleme de politici publice. Guvernul pe care l-am condus a fost al României şi mi-am asumat decizii, în acea perioadă, după consultarea cu specialişti şi întotdeauna împreună cu miniştrii de linie. Aşa ar trebui să funcţioneze orice guvern normal. Puterea funcţiei cere echilibru şi control, mai ales în cazul subiectelor care te pasionează. Roşia Montană este un loc pe care îl iubesc. Asumarea personală e una, iar abuzul de putere e cu totul altceva.
 
A amesteca Roşia Montană cu paragina casei lui Iuliu Maniu sau orice altceva similar este, din păcate, o metodă clasică de a manipula cititorii sau auditoriul. O dovadă de rea-credinţă, lipsă de onestitate intelectuală sau prostie. La fel este şi prezentarea cazului şosetelor de la Roşia Montană ca o iniţiativă de PR personal. Este oarecum ironic - nu de alta, dar am susţinut şi susţin inclusiv financiar proiectul de renovare a casei Maniu şi am primit multe mulţumiri pentru că am ajutat să promovez mica firmă care produce minunăţii din lână marca Roşia Montană, după ce unii s-au luat de căciula mea şi au făcut-o vedetă. Am preferat să canalizez această energie declanşată de o căciulă spre şosetele de la Roşia Montană, în loc să mă iau la harţă sau să-i arăt cu degetul pe cei care au iscat ditamai scandalul pe această temă.
 
Între miniştrii din guvern au fost discuţii foarte complexe despre Roşia Montană. În urma dezbaterilor la care cau participat ministrii, dar şi mai mulţi jurişti, am ajuns la concluzia că nu e necesară o decizie în guvern pentru ca Ministerul Culturii să finalizeze o procedură de recunoaştere la UNESCO a unui obiectiv deja protejat de Legea Patrimoniului.
 
Mi-am asumat, în consecinţă, ca un membru al guvernului pe care-l conduceam, ministrul Culturii, care avea responsabilitatea legală a acestei proceduri, să facă acest lucru în numele statului, respectând legea şi acţionând în interesul statului.
 
Nu am adoptat OUG pe subiectul cianurilor nu pentru că nu aş fi fost convins de nocivitatea acestei metode, ci pentru că ar fi fost un abuz inutil şi teribilist. Legiuitorul este parlamentul şi nu era nicio urgenţă care să justifice o decizie prin OUG în acel moment, doar pentru că mie nu-mi plac cianurile (şi în mod cert nu-mi plac). Guvernul nu este moşia prim-ministrului, ci mecanismul executiv al ţării.
 
Acuzaţiile potrivit cărora decizia a fost târzie şi neasumată prin OUG sunt răutăcioase. Dovedesc o cunoaştere cel mult superficială a modului de funcţionare a unui guvern. 
 
Decizia a fost luată după ce am adunat argumentele necesare şi am găsit o formulă agreată de toate ministerele responsabile.
Guvernul pe care l-am condus şi-a asumat pe acest subiect o poziţie pe care toate celelalte guverne nu au avut curajul de a o face şi au lăsat-o, în mod laş, în aşteptare.
Guvernarea nu înseamnă să-ţi asumi - egotic, orgolios şi teribilist - acte decizionale de dragul sau la presiunea mass-mediei. Aceste acte pot fi apoi atacate şi anulate. Eu am preferat decizii colective, prudente, prin care să susţinem cauze în care credem şi nu „nucleare“ care să-mi aducă mie popularitate. 
 
Roşia Montană trebuie să fie recunoscută şi să intre în patrimoniul UNESCO, pentru că este deja protejată de legea naţională. 
 
Noi trebuie să reînvăţăm normalitatea într-o Românie condusă aberant de Dragnea. Sunt sigur că o putem face. Împreună.