Epopee a deriziunii bufe, Tiganiada este o Româniadă a reproşului şi auto-flagelării istorice, ajunsă pe culmile disperării, de la incredibilul Dracula, la ratarea circumscrierii în fervoarea Secolului luminilor, eşecului europenizării.

Preluând o teorie a lui Giambattista Vico şi Rousseau asupra filosofiei istoriei şi celor trei stadii de evoluţie ale scriiturii şi devenirii unui popor (societăţi primitive, barbare şi civilizate), ”Ţiganiada”este epopeea incapacităţii de a ieşi din barbarie, a de şi re-căderii românilor în primitivism/ţigănie (în teoriile zooantropice şi zooantropologice ale vremii popoarele primitive erau considerate mai aproape de urangutani, ca „bestii umane”, oameni-animal). Altfel spus, Budai Deleanu considera că dihotomia ”ţigănizare” vs. ”europenizare” vine din inerţia românească de a-şi depăşi subiectivismul egolatru al ”raţiunilor inimii” (primitivism, instinctualitate), şi neasumarea obiectivităţii Legii şi ”raţiunilor spiritului” (civilizaţiei, gândirii). Europenitatea, la Budai Deleanu, însemna re-trezirea istorică prin aderarea la principiile iluministe, de la drepturile omului şi suveranitatea poporului, la radicalismul revoluţionar în cadrul unei ”religii cetăţeneşti” şi raţiunii  obiective, fundamente ale eticii politice în viitorul Regat Dacia, un proiect geostrategic dorit, deşi în versiuni diferite, atât de Austria, cât şi de Rusia. Cei care nu respectau aceste reguli aveau să fie consideraţi ţigani (a se citi primitivi), chiar dacă erau români, pentru că maturizarea, ca ieşire din ”minorat”, înseamnă asumarea unui destin în istorie, reificarea dinafară nu ţine cont de nuanţele subiective ale frustrării - nici atunci, în vremea lui Budai Deleanu, nici acum: În fine, e de-a dreptul surprinzătoare constatarea, degradantă pentru umanitate, despre modul în care urmaşii celui mai renumit popor, atât de măreţ prin armele şi erudiţia sa, prin tot felul de întreprinderi nemuritoare, au putut degenera într-atât,încât să poată fi comparaţi acum – uneori nu fără temei – cu cele mai primitive popoare asiatice şi americane (Francesco Griselini, 1779)

În cei două peste sute de ani de refuz al istoriei, falsă modernitate şi incapacitate de reformare a României, s-a strâns o întreagă literatură ”antiromânească”, scrisă de elitele oneste ale românilor, de la Rădulescu Motru, Zeletin şi Drăghicescu, până la  Cioran, Vulcănescu şi, mai aproape de contemporaneitate, Cărtărescu, Liiceanu şi Patapievici. Budai Deleanu, prin „Ţiganiada”, ca şi Cioran, prin „Schimbarea la faţă a României”, Cărtărescu, prin ”Levantul”, Liiceanu, prin ”Apel către lichele”, Patapievici, prin ”Discernământul modernizării”, au propus şi modele teoretice ale schimbării, înainte să se autoexileze, fie părăsind ţara, fie intrând în recluziunea însingurării. Alţii au preferat tăcerea, trăind cvasi-anonim (Mihai Sora,  Alexandru Dragomir) sau au suportat o recluziune reală (Noica, Ţuţea) pentru lezmaiestatea naţiunii, când masele au invadat istoria, după terminarea războiului, în 1945. Atunci, deşi aveau armele în mâini, Libertatea a devenit o marfă, ca troc al abandonării morale, vechile elite fiind masacrate metodic, pentru a edifica ”omul nou”(un fel de Revoluţie Franceză ”a la roumaine”, mai apropiată de Revoluţia sovietică rusă!). Epopeea lui Budai Deleanu este plină de îndemnuri la demnitate şi onoare, iar eşecul tragic al Valahiei lui Vlad Ţepeş este pus pe seama trădării şi inerţiei, stilului de a ”cârpi” efectele şi de a nu stârpi cauzele Răului, a stagnării românilor în limitele animalice ale supravieţuirii (frică şi foame).

Nicăieri ca în România, nici chiar în Bulgaria, nu este mai evidentă afirmaţia că Iluminismul este un ”proiect nefinalizat” şi că ”era raţiunii” trebuie să fie un proces mental de ”desvrăjire” individuală, pentru a încheia un nou ”contract social” şi a intra în lumea civilizată, chiar cu riscul războiului civil şi exterminarea ”balastului social”, cum profetiza, excesiv, Budai Deleanu în ”apocalipsa veselă” din finalul ”manualului pedagogic” (cum s-a şi întâmplat, în dictatura legionară şi comunistă). 

În ”Apel către lichele”, Gabriel Liiceanu punea responsabilitatea eşecului pe seama elitelor, dar în iunie 1990, când minerii aduşi din adâncurile istoriei îl caută pentru a-l linşa, înţelege că barbaria pogromului împotriva intelectualilor şi ţiganilor (civilizaţilor şi primitivilor), în zorii secolului XXI, are motivaţii mult mai adânci. O perspectivă asemănătoare, mai literaturizată, pe înţelesul tuturor, la Caragiale, ca şi la Eminescu publicistul, dar tot inutilă, semnalase că trecerea de la cultură orală la cultură scrisă, de la barbarie la civilizaţie, eşuase demult. Sursele eşecului trebuiesc căutate în modul eronat în care s-a făcut ”procesul civilizării” în România, absenţei unui ”canon”, consecinţă a modului în pripă în care a fost constituite şi legitimate elitele, via ”Junimea”, în care orice scârţa-scârţa pe hârtie, patalamagiu, putea ajunge chiar şi prim ministru (dacă avea gaşcă!). Ar fi fost o ”trădare a intelectualilor”, dacă intelectualii adevăraţi ar fi avut vreodată vreun rol în istoria României şi dacă producţia intelectuală românească ar fi mai mult decât un copy paste ignorant (excepţiile confirmă regula!). Într-un film documentar din anii 90, nimic mai cutremurător ca dialogul despre România dintre Gabriel Liiceanu, având în memorie ura minerilor şi imaginea morţii întru cuvânt, şi neîncrederea lui Cioran în virtuţile României de a se schimba, exprimată printr-o bâlbâială politicoasă. ”Schimbarea la faţă a României” eşuase din nou, revelând reîntoarcerea lui Dracula, vampirul istoriei, şi profeţiile lui Budai Deleanu: ”Însă tu bagă samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani să înţăleg ş-alţii carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând. Cel înţălept va înţălege!...Evident, se referea la identităţi comportamentale, nu la identităţi etnice/culturale, la ”ţigănii”, ”ţigăneală”, ”ţigănizare” etc., nu la români sau la rromi. Cioran, în ”Tentaţia de a exista”(1956), reiterând întrebarea lui Montesquieu despre identităţile naţionale nesemnificative, despre ”Cum poate fi cineva român?”, era la fel de drastic şi lipsit de speranţă, în privinţa inerţiei istorice româneşti: Degeaba căutam pe chipurile lor zvîcnirea sau măcar maimuţăreala revoltei: maimuţa, vai!,  agoniza în ei. De fapt,  nu ţineau ei oare de regnul mineral?

Adept al teoriei eternei reîntoarceri a timpului (palingenezei), Budai Deleanu evaluează eşecul şi reuşita a două căi de asumare a demnităţii naţionale, ca trecere de la comunitate la societate, ca salt în istorie şi intrare în rândul popoarelor civilizate: cea a magnanimităţii şi cea a umilităţii (actuală încă, a se vedea polemica Foucault - Chomsky asupra  dezvoltării naturii umane pe fundamentele Dreptăţii sau Puterii).

Prima, a  ”instrumentalizărilor”, chiar falsificării istoriei, a unui Dracula-erou care alege calea Libertăţii negative, după modelul goetheano-shakespeareian al lui ”Goetz von Berlichingen” şi ”Faust”, dar care eşuează, prin lipsa de solidaritate şi trădarea fratricidă (anul 1462, când Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Matei Corvin luptă unul împotriva celuilalt). Ea continuă şi astăzi, în acelaşi blocaj al contrastelor şi opoziţiilor baroce, mascând neasumările unor reguli comune, a vreunei direcţii mioritice, fie laie (neagră), fie bălaie (albă): ”Du-ne în oricare parte/Sau la libertate, sau la moarte” – cum spune, în limbajul vremii, Budai Deleanu (versul fiind şi sloganul acţional al Revoluţiei americane!). 

Alternativa la viziunea draconică a ideii de Libertate este cea a ”ţiganului”Parpangel (”ultimul înger”, în rromanes/ţigăneşte), ale cărui avataruri iniţiatice ale transformării sunt cheia ”mântuirii strategice”, reuşitei civilizării. El  este un ”vehicul al harului”, dincolo de o estetică exoterică a urâtului, ca şi oribila corcitură umană Ceandala, din epopeea Mahabharata, ca Enkidu sălbaticul, ”dublul” regelui Ghilgameş, un punct de întâlnire între sacru şi profan (”barzach”, în sufism), ca expresie a măreţiei ridicolului, anti-utopiei, a unei lumi în care, ca şi în lumea sacrului, mântuirea/fericirea este accesibilă oricui are inima curată, indiferent de rasă, naţionalitate, stare socială etc. Reţeta e simplă: poţi depăşi frica şi foamea maslowiană, dacă după ce ai văzut Iadul şi Raiul (chiar dacă doar ţi s-a părut, este important că te-ai raportat la ele!) te situezi dincolo de bine şi de rău, într-un echilibru al participării şi in/dependenţei, în care prioritizezi viaţa personală şi iubirea pentru Romica obsesiilor de preamărire, bizuindu-te pe tine însuţi, pe puterea ta de a suferi şi de a fi fericit. Demnitatea, cu preţul vieţii, dar cu ”frică şi cutremurare” kierkegaardiană - chiar dacă nu ştii misterul vieţii şi al morţii -,  cu simplitate şi umor, ştiind că nu ştii, dar deschis spre cunoaştere şi la împărtăşirea şi împărţirea cu ceilalţi. Adică, a sta în banca sa, a-şi vedea lungul nasului, a fi egal cu ce este, într-o etică a autenticităţii. Din acest motiv, este iubit de Cel de sus, iar arhanghelul Gabriel îi arată paşaportul de liberă trecere prin Rai sfântului Petru, când acesta, burzuluit, îl întreabă pe Parpanghel, în stilul bineştiut al nesimţirii rasistului român: ”Dar tu, măi ţigane, ce cauţi aici/ În cămeşă cusută cu-arnici?” Era o reintoarcere în Paradis, acolo unde şi tatăl, şi strămosii lui se gaseau, ca o răsplată a faptelor bune, progresului moral (sau a mântuirii prin suferinţă?). Însuşi autorul, Budai Deleanu, alege între multiplele sale identităţi baroce şi iluministe să fie un ”ţigan”(la fel cum maestrul său, Rousseau, alesese să fie un ”barbar”, ca frondă la orgoliile elitiste ale vremii sale). 

Asta, pentru că Parpangel împlineşte istoria, aşa cum recomandaseră cei trei înţelepţi, Slobozan (republican), Baroreu (regalist) şi Janalău (liberal conservator), când propuseseră alegerea unei guvernări ”anti barorea” (anti-putere) care să distingă între percepţia şi imaginea reală, ca ”desvrăjire”, leac împotriva ”amăgiturii”, o ordine morală care să unească gândirea cu acţiunea faptelor. Altminteri, ”ţigăneala” bătăliei pentru putere va continua ridicolul ”manelismului” politic şi ciorovăiala flămândă pe ”ciolan”, nu e nimic nou, credea Budai Deleanu acum 250 de ani, România e la fel de medievală ca pe vremea lui Vlad Ţepeş Dracula. Cât despre ”ţiganul” Parpangel,  un Don Quijote al extazului vieţii trăite în mod real, transmutarea sa în lumea civilizată a fost posibilă prin auto-cunoaşterea limitelor, pasiunii şi bunului său simţ - el este o replică la blocarea între lumi a nihilismului oriental al ciobanului mioritic, dar mai ales la ţigăniile egocentrice ale celor ”trei viteji” (reprezentând jalnica bărbaţie din cele trei ţări române). Astfel, o separare între ”ţigăniile” românilor şi ”ţigăniile” rromilor este irelevantă, ”modelul Parpangel” transgresează etnicul, în măsura în care îşi asumă o dimensiune civică, civilitatea, civilizaţia, ca Libertate pentru toţi, accesibilă oricui şi-o doreşte cu adevărat şi ştie s-o păstreze. Altminteri, procesul este invers, al decivilizării şi rebarbarizării, ca decădere istorică, auto-ghetoizare, urmată de rejectare.

În " Pentru ce ţiganii nu sunt români" (1839), Costache Negruzzi se "crucea" de argumentul boierului Bogonos că sclavia rromilor in Ţările romane - şi a fost doar in Ţările române - este o răsplată a faptului ca românii salvaseră creştinătatea (deşi si românii erau şerbi!). Acest triumfalism al stăpânului de sclavi îngrăşându-şi cu iluzii supuşii încă există, magnanimitudinea eugenista romaneasca este incă rasistă - asta explica si situatia disperată a rromilor din Romania, dar si a românilor, la cheremul unor structuri institutionale care întreţin orgolii false, pentru că n-au reusit sa se reformeze, de aceea îngrădind Libertatea. Se vede inceţoşarea obscurantistă cu care ne invaluie Puterea, în interesatele agendări politice si mediatice de falsificare a adevărului, inclusiv in cazul acestui Bercea Mondialu vânzând voturi partidelor, vopsit "ţap ispăsitor" al coruptiei politice românesti, deşi ceafa lui groasa este ca si cea a lui Corcodel, voievodul lăietilor şi goleţilor, pe care Parpangel îl ucide, simbolic, în finalul epopeii, ca distrugere a Răului, obsesiei Puterii. Doar cei care nu au reuşit să evolueze până la paradigma modernă de înţelegere a omului caută vinovaţi înafara propriei limitări şi neasumări, cum ar fi generalizarea  că "răul" acestei ţări, ba chiar al Europei, sunt rromii, deşi felul agasant al celor care deranjează cu adevărat nu-l depăşeşte pe cel al campaniilor publicitare  care ne umplu periodic cutiile poştale. Invocarea lui Vlad Tepes, asa cum a propus mai apoi Eminescu, presupune riscul să vină Dracula, în măsura în care nu ne-am clarificat dacă infernul este in noi sau in ceilalti, dacă "ţapul ispăşitor" sacrificat nu este cumva un "miel", iar cel care ridică sabia este cel mai fără de păcat. Este mai sigură invocarea lui  Parpangel chiar dacă, in functie de interpretare, "ultimul inger" poate fi şi Lucifer, dar si arhanghelul Mihail al oştirilor Apocalipsei, ca o altă imagine a lui Mesia vremurilor Sfârşitului. În definitiv, Lucifer al începuturilor a fost bun si credincios, victoria  impotriva rautatii lui resentimentare va fi o simplă restatuare finală a binelui originar.

Or, primul pas în afirmarea noii filosofii a istoriei, spune Budai Deleanu, ca şi Hegel, este evoluţia omului spre o conştiinţă de sine în care stăpânul şi sclavul, colonizatorul şi colonizatul, dominatorul şi dominatul să se relaţioneze responsabil în termenii Libertăţii, Egalităţii şi Suveranităţii (la Budai Deleanu şi Rousseau). Este calea umilităţii ”modelului Parpangel”, atât pentru rromi, ca şi pentru mai bine de un sfert din populaţia României, dar care pare să însemne abandonul şi auto-exilul, ca o rescriere recurentă a finalului ”Tiganiadei”. Ca să te simţi acasă, nu înseamnă doar să ai o casă, ci să faci parte din comunitatea şi comuniunea locală - aceasta este drama destrămării periodice a României, ca lipsă istorică a unei etici a comunicării cu sine şi cu Celălalt. Liantul universal al curajului regăsirii individuale sau naţionale este dragostea, ca reamintire a originii sale celeste (”dacă dragostea nu e, nimic nu e”), implinindu-se în triada argyriei (transmutării alchimice), ca trecere de la tentaţia sinuciderii (Argin), la uitare (Argineanu), apoi regăsire (Parpangel). Cum iubesc cei neiubiţi? este, de altfel, una din întrebările fundamentale ale ”Tiganiadei”, care explică, parabolic, eşecul din finalul epopeii: NU este dragoste, obsesia arghirofiliei (lăcomiei de bani şi reprezentare), ca cea a aurarului Tandaler, sau a trăi infernal, ca lăieţii şi goleţii lui Cucavel, abandonându-se resentimentului alungării din raiul originar, fără să încerce o reconstrucţie a sensului vieţii. Budai Deleanu propune unei egocentrice magnanimităţi şi umilităţi, versiunea buimacă, dar tenace, a lui Parpangel, capabil să treacă prin Iad şi Rai, să vadă începuturile şi sfârşiturile Istoriei, cât pe ce şi ziua când cele ”trei prinţese robite” (Transilvania, Moldova şi Muntenia) aveau să fie libere. Nu poate exista o nouă conştiinţă de sine, dacă în prealabil omul nu are forţa să traverseze, însingurat şi disperat, o criză de conştiinţă în care până şi ecoul îi râde în nas, iar moartea îi pare o uşurare. Doar astfel devine conştient de propriile limite, de sine însuşi în lume - este profeţia pentru viitorime a lui Parpanghel, un iluminist moderat, un personaj sub care se ascunde insuşi autorul.

Guvernarea ”anti-barorea/anti-putere”, ca ”religie cetăţenească”, trebuie opusă barbariei naţionalismului biologic, la fel cum societatea civilă trebuie să se opună barbariei Puterii, ”ţigănizării” României – a fost îndemnul epopeic al lui Budai Deleanu. Dacă au ajuns ca până şi rromii/ţiganii să se mire de ţigăniile românilor, e semn că ceva este putred în marca identitară a românismului barbar, e  vremea învingerii Diavolului din noi (chiar dacă şi-a băgat coada şi Dracula) şi asumării versiunii umilităţii, aşa cum ne-a profeţit-o Parpangel. Nu mai există astăzi nici francezi, nici germani, nici spanioli, nici chiar englezi, orice s-ar zice: doar europeni -  spune Rousseau, secularizând celebra formulare a sfântului Pavel din Corinteni I, 28 – şi mai ales acum este adevărat, nu putem învinge ”viclenia istoriei” decât înţelegând, nu doar citind analfabet ”Ţiganiada”. Lupus in fabula, europenizarea presupune încetarea ”ţigăniilor”, un echilibru specific între ”natura umană” şi ”cultura umană”, între instinct şi  raţiune, trecerea de la naţionalismul tribal la cetăţenie şi Lege pentru toţi, indistinct. Cu luciditate, printr-o aderare fără rezerve la noul cosmopolitism şi noul umanism, pentru a scoate România, în special institutiile formative, din permanenta criză morală.

Eşecul istoric al ţării, în opinia lui Budai Deleanu, este ratarea impunerii unei guvernări ”anti-barorea/anti-putere” şi, după cum se vede, avea dreptate, corupţia Puterii este, de fapt, în discuţie, ”ţigăneala”ei. Asta nu are nimic de-a face nici cu românii, nici cu rromii, ci cu stihiile Răului, pe care îl lăsăm să ne cotropească! La Budai Deleanu, ca şi la Caragiale, satira nu este o persiflare a băşcăliei româneşti (râdem de unul doi şi lumea râde de noi), comedia e tragicomedie, râsul e mai degrabă plans, un îndemn la o reflecţe serioasă asupra propriei situaţii, prostiei noastre. Astfel, ”Ţiganiada”, o ”comedie a literaturii” (cum a definit-o Nicolae Manolescu) este, ca şi ”Comedia divină” a lui Dante sau ”Comedia umană” a lui Balzac, o anti-utopie, ca transmitere profetică spre viitor a unui ideal al devenirii istorice a românilor. Pe măsură ce ne europenizăm, constientizăm că nu e suficientă asumarea culturii europene, cum a făcut România, ci şi a civilizatiei europene, în sensul comportamentelor.

Altminteri, ”Ţiganiada” este şi o  parabolă a falsităţii idealurilor, de la cele umane, la cele politice, aşa cum le-a descris Sade, în ”Filozofia în dormitor”(La Philosophie dans le budoir), cu realism cinic şi vitriolant, ca jalnică patologie a plăcerii dominării/posedării libertăţii Celuilalt, obsesie a lichelelor şi neputincioşilor perverşi, rămasă în celebra frază a abjecţiei umane învingătoare, a cărei parafrazare ar putea fi: Români, încă un efort, dacă vreţi să fiţi republicani !