De ce sunt la PNŢCD
0
Ori de câte ori trec pe lângă sediul PNŢCD, de pe bulevardul Carol I, simt o puternică emoţie, ca şi cum aş trece pe lângă o biserică. De ce? Poate că nu voi fi crezut, pentru că azi cuvintele mari nu mai inspiră încredere, dar trebuie să explic de ce: din dragoste şi respect faţă de ţara mea.
PNŢCD nu este un partid ca oricare altul, ci expresia politică a spiritului românesc, esenţa însăşi a felului nostru de a fi. Dacă prin absurd s-ar desfiinţa, s-ar reînfiinţa de la sine, în secunda următoare.
Partidul acesta trece prin momente mai bune şi mai rele, odată cu ţara pe care o reprezintă. Spune-mi în ce stare se află Partidul Ţărănist, ca să-ţi spun în ce stare se află România...
După 1989 mi-am dorit foarte mult, cu ardoare, să devin membru al acestui partid. Dar nu ştiam dacă merit o asemenea cinste. Este adevărat că în studenţie fusesem anchetat brutal de Securitate şi dat afară din UTC (pentru „afirmaţii duşmănoase la adresa regimului comunist”), dar apoi fusesem reprimit, la cererea mea, şi ulterior devenisem chiar membru al PCR, ca să am dreptul să lucrez în presă.
Am aşteptat ani la rând să-mi propună ţărăniştii să mă alătur lor, nu m-am dus eu la ei cu această solicitare. Nu din orgoliu, cum s-ar putea crede. Din modestie. Născut în 1947, după desfiinţarea printr-un act de barbarie a PNŢ, şi nefăcând închisoare din motive politice (ca vechii membri ai partidului, cu pedepse însumând 1.000.000 de ani de închisoare!), aveam eu dreptul moral să le cer să mă accepte în rândurile lor? Dacă însă m-ar fi invitat ei, fără niciun demers făcut de mine, ar fi însemnat că sunt socotit cu adevărat demn să intru în PNŢCD. Solicitarea a venit abia în 1994, din partea lui Gabriel Ţepelea (cunoscător al lumii scriitorilor şi el însuşi scriitor). El m-a prezentat lui Corneliu Coposu, care a fost de acord pe loc cu adoptarea mea. A şi chemat pe cineva care mi-a notat într-un registru numele, profesia, adresa, datele din cartea de identitate. La ieşire am trecut şi pe la casierie ca să plătesc cotizaţia (la „doamna Dascălu”, soţia unui fost deţinut politic).
La începutul lui 1995, când m-am dus, conştiincios, să-mi plătesc cotizaţia pentru noul an, încă nu-mi completase un carnet de membru. Aparatul administrativ funcţiona greoi, mai mult nu funcţiona. Apoi a murit Corneliu Coposu, mi-a fost ruşine să tot solicit carnetul meu de partid. În 1996, m-au căutat oameni influenţi de la PD, printre care Petre Roman însuşi, care mi-au propus să devin consilierul politic al lui Victor Babiuc (pe care de altfel îl simpatizam), pentru un salariu relativ bun (la revista la care lucram câştigam echivalentul a două sute de dolari pe lună). Mi se mai oferea un loc eligibil (1) pe lista de candidaţi pentru alegerile parlamentare. Dacă aş fi acceptat, aş fi fost senator de Timişoara. Ce putea fi mai frumos?! Dar n-am vrut pentru nimic în lume să părăsesc PNŢCD-ul de care, treptat, m-am apropiat tot mai mult. A urmat o perioadă de activitate frenetică a mea la PNŢCD. Nu mi-a fost uşor atunci pentru că tot în acea perioadă lucram la cartea vieţii mele, Istoria literaturii române contemporane (care avea să apară în 2005). În 1998, la cererea mea insistentă, mi s-a înmânat, în sfârşit carnetul. Era completat cu un scris stângaci de mâna slăbită a unui fost deţinut politic. Îl păstrez şi acum, cu pietate, deşi între timp au apărut carnete noi, sub formă de carduri.
Dar să nu lungesc vorba. De peste zece ani sunt vicepreşedinte al PNŢCD şi toată lumea ştie că nu urmăresc să obţin vreun avantaj, ci, dimpotrivă, vreau să mă fac eu folositor partidului. Am participat de-a lungul anilor la şedinţe pline de dramatism, la demonstraţii şi mitinguri, la întruniri politice în diverse judeţe, la conferinţe de presă, la elaborarea unei noi serii a ziarului „Dreptatea”, la organizarea de întâlniri ale liderilor partidului cu oamenii de cultură, la emisiuni TV, la dispute cu adversarii ţărăniştilor, la redactarea unor documente, la campanii electorale etc. etc. Am cheltuit din propria mea fiinţă bucuros să contribui măcar cu ceva la schimbarea în bine a situaţiei din România, năclăită încă de un comunism rezidual.
În perioada, foarte lungă, în care PNŢCD nu s-a mai aflat la conducerea ţării şi nici n-a mai avut reprezentanţi în Parlament, adevăraţii ţărănişti nu l-au părăsit şi nu s-au mutat la alte partide. Este uimitor şi impresionant acest devotament. În ultimii ani, ce fapt îmbucurător!, PNŢCD renaşte, datorită acţiunii energice a lui Aurelian Pavelescu. O spun cu toată convingerea şi, subliniez din nou, absolut dezinteresat: Aurelian Pavelescu este cel mai bun preşedinte al PNŢCD de după Corneliu Coposu. I-am cunoscut pe toţi ceilalţi. Ion Diaconescu, un om minunat, era obosit existenţial, după anii grei de puşcărie, şi nu mai avea forţa să ducă bătălii politice. Constantin Dudu Ionescu şi-a divulgat lipsa de consistenţă politică în momentul în care, nemaiobţinând nimic de la PNŢCD, s-a mutat la partidul lui Dan Voiculescu. Andrei Marga, intelectual de anvergură europeană, profesor de filosofie şi rector la Universitatea din Cluj-Napoca, venea la Bucureşti în fugă şi conducea partidul expeditiv şi plictisit. Victor Ciorbea, cu firea sa ezitantă, amâna la nesfârşit luarea unor decizii. Gheorghe Ciuhandu, cândva un simbol al spiritului Timişoarei, a fost o mare dezamăgire: primar al Timişoarei, îşi exercita funcţia de preşedinte al PNŢCD de la distanţă (influenţat de câţiva apropiaţi intriganţi) şi nu avea nici pe departe intransigenţa morală pe care i-o atribuisem. Marian Petre Miluţ, om de afaceri cinstit şi de succes, a scos partidul dintr-o stare de sărăcie cronică, dar şi el a considerat conducerea PNŢCD o activitate secundară.
Când spun „Monica Macovei” simt ceea ce simţeam în 1990 când participam la demonstraţiile anticomuniste din Piaţa Universităţii.
Aurelian Pavelescu şi-a asumat cu seriozitate şi spirit de sacrificiu funcţia de preşedinte al partidului. Iniţiativele sale, îndrăzneţe, au adus un suflu nou în PNŢCD. Sunt cu totul de acord cu ultima sa mutare pe tabla de şah a politicii: alianţa cu Partidul Mişcarea Populară şi, implicit, susţinerea candidaturii Elenei Udrea în alegerile prezidenţiale. Eu am declarat în mod public − şi nu mă dezic – că am să votez cu Monica Macovei, care este pentru mine un simbol, al democraţiei şi spiritului european. Când spun „Monica Macovei” simt ceea ce simţeam în 1990 când participam la demonstraţiile anticomuniste din Piaţa Universităţii. Am avut de ales între un om politic (pe care îl preţuiesc) şi un simbol (pe care îl venerez) şi am optat pentru un simbol, ignorând, pentru prima dată după atâţia ani, strategia partidului din care fac parte. La rândul lui, Aurelian Pavelescu, preocupat de destinul partidului, a ales varianta avantajoasă pentru partid (având în vedere şi alegerile parlamentare din 2016, când alianţa cu Partidul Mişcarea Populară va conta).
Nu e nicio divergenţă de fond între mine şi Aurelian Pavelescu. Este doar o deosebire de situare. Eu m-am gândit mai mult la mine, dornic să mă exprim – aşa cum fac şi în critica literară − cu sinceritate, el s-a gândit mai mult la PNŢCD.
Se încarcă comentariile...
