Ceea ce a reuşit să facă vineri Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu depăşeşte cu mult orice limită a bunului simţ, a logicii şi a unui minim respect faţă de ţara asta şi faţă de poporul român. Ceea ce n-a reuşit într-o carieră politică, a reuşit într-o singură zi - să se facă cunoscut în lumea întreagă. Imaginile ruşinoase din plenul Senatului României au făcut înconjurul mapamondului, din Australia până în Canada şi din Argentina până în Japonia. Şi pentru ce? Cărui scop nobil a servit circul ieftin pe care l-a patronat (după părerea mea) fără să înţeleagă consecinţele faptelor sale?

În România post decembristă antiteza ”rusofil - rusofob” a devenit o monedă electorală care s-a demonetizat însă în timp. S-a construit ideea ca PSDul este un partid pro estic în timp ce dreapta (PNL, PNŢCD, PDL) sunt pro vesticii care se luptă în continuare, aidoma soldatului japonez, cu ameninţarea Marelui Urs. Teza a fost înţeleaptă o perioadă, rămânând redundantă în faţa realităţilor ultimilor 10-15 ani - aderarea la UE şi la NATO şi popularea tuturor partidelor cu politicieni suficient de laşi încât, la o adică, să nu aibă curajul de a-şi asuma un discurs politic în genul lui Le Pen, Tzipras sau Victor Orban. Fiind o temă electorală venită ”de la centru”, cei mai mulţi dintre politicieni nu au avut niciodată nici interesul dar nici capacitatea de a o aprofunda, de a face o analiză de senzitivitate pentru a înţelege ce se află dincolo de lozincă, preferând, de multe ori, să meargă la Moscova în diverse vizite parlamentare (în aceaşi logică a turismului parlamentar pe care îl practică la Paris, Berlin sau Washington). Cât despre politicianul român şi interesul naţional, nu mai reiau, am scris-o în repetate rânduri, legătura nu există din cauza lipsei de cultură şi maturitate a omului politic, aşa cum a fost el construit în 26 de ani.

Tăriceanu pare astăzi ultimul reprezentant al generaţiei ’90, cu nişte reflexe încremenite în registrul fastuozităţii sovietice: diverse complexe de lipsă de autoritate naturală care îl împing spre tot soiul de gesturi protocolare exagerate, fanfare şi onoruri militare anacronice transpuse într-un formalism (îmbrăcat în ”diplomaţie”) de mult apus în Europa occidentală sau în Statele Unite.

Lumea a evoluat, politicianul modern vine dintre oameni şi se străduieşte cât mai mult să se confunde cu civilul şi nu se hrăneşte din impunerea autorităţii prin forţa de constrângere a funcţiei. Dacă în Rusia şi Coreea de Nord, trecerea coloanei oficiale a vreunui demnitar presupune închiderea de autostrăzi şi securizarea clădirilor cu lunetişti, în lumea civilizată, relaxată, inclusiv simplul girofar irită cetăţeanul, cetăţean care începe să aibă conştiinţa ”angajatorului” faţă de politicianul ”angajat” să rânduiască cetatea în care trăim cu toţii.

Rolul de reprezentativitate al politicianului ales este unul corect şi firesc în orice democraţie constituţională. Spre deosebire de monarhie unde, printr-un consens tacit, se acceptă intervenţia divinităţii în restrângerea autodeterminării societăţii, politicianul ales este vârful de lance care coagulează spiritul social şi, prin priceperea sa, îl transpune prin fapte sau prin legi. Dar, foarte important, pe lângă acest rol pozitiv, politicianul, tocmai prin prisma poziţiei de ”vârf” este şi ”comunicatorul” maselor ceea ce uneori (în funcţie de conştiinţa sa) se poate transforma şi într-un rol negativ, chiar toxic. Politicianul ales este cel care, în momentul când face o declaraţie, este privit ca fiind vocea a sute de mii şi milioane de oameni care l-au ”angajat” prin vot. ”Angajatorii” sunt prezumaţi, la rândul lor, a fi făcut o alegere în cunoştiinţă de cauză şi a fi de acord (într-o majoritate de cel puţin 50+1%) cu alegerea făcută. Bun sau rău în raport cu terţii, teoretic, ”alesul” este expresia voinţei cetăţii, care ar trebui să îşi cunoască cel mai bine propriul interes. Prin simpla sa declaraţie, politicianul poate ridica un popor sau poate arunca cetatea într-o zonă nefrecventabilă fără ca cetăţenii să aibă vreo vină şi fără ca aceştia să poată reacţiona activ mai înainte de momentul alegerilor. 

Situaţii ca cea de vineri se pot petrece şi au mai apărut şi în alte state civilizate. O soluţie foarte interesantă, tocmai pentru evitarea unor astfel de derapaje există, de după Războiul de Independenţă, în Statele Unite ale Americii unde alegerile parlamentare oferă un mandat de 4 ani pentru toţi politicienii dar alegerile sunt defazate între ele în aşa fel încât, la fiecare 2 ani de zile, o jumătate din Parlament să fie reînvestită - de exemplu alegerile din 2016 oferă pentru jumătate dintre aleşi un mandat de 4 ani (2016-2020) dar pentru cealaltă jumătate se vor organiza alegeri în 2018 cu mandat până în 2022. Acest mecanism este unul foarte util pentru că poate corija din mers aproape orice derapaj sever al majorităţii parlamentare. S-ar putea ca şi România de astăzi să aibă nevoie de o astfel de cheie de control sau de alta, oricare ar fi ea, care să poată schimba în timp real mutaţiile care se petrec pe parcursul a 4 ani de mandat. Şi exemple avem cotidian în ţara noastră - mărirea şi decăderea PDL în 2008-2012, distrugerea USL în 2012-2016 şi evitarea apariţiei unor mişcări de oportunişti sălbatici - UNPR, PSRO, ALDE etc.

Revenind la cazul lui Tăriceanu, de o gravitate poate fără seamăn în ultimii 26 de ani, întrucât sunt convins că nu o să asistăm la o demisie de minim bun-simţ, toţi parlamentarii ar trebui să reacţioneze urgent iar miercuri, în prima zi lucrătoare de după mini-vacanţă, să pornească procedura de revocare a Preşedintelui Senatului pentru a demonstra public că domnia sa nu a acţionat în numele României şi că nicio instituţie a statului român, european şi partener euro-atlantic (şi cu atât mai puţin vreun cetăţean) nu împărtăşeşte o asemenea atitudine. Lipsa sa de resonsabilitate se poate transforma într-o vulnerabilitate la adresa securităţii naţionale dacă nu este taxată urgent de clasa politică.