Articol preluat din Dilema Veche

N-ai dreptul să taci, să te dai deoparte, fără să livrezi propria ta confesiune cu privire la împrejurări la care, dintr-un motiv sau altul, ai participat nemijlocit. Evident, „povestea“ ta nu poate fi decît subiectivă, oricîtă onestitate, oricît scrupul istoric ar implica ceea ce spui. Poţi greşi, poţi uita, poţi reconstitui „convenabil“ ceea ce ai trăit. Dar asta nu e o scuză ca să nu te pronunţi. Rămîne de datoria istoriei viitoare, a cercetătorilor nepărtinitori, să reconstituie ce se poate reconstitui din adevărul propriu-zis al faptelor. Dar nu poţi să nu te simţi vinovat dacă nu pui pe masă „materia primă“ de care dispui. Voi relata, deci, din cînd în cînd, întîmplări de care îmi amintesc din viaţa mea publică de dinainte şi de după 1989. Îmi spun că ele pot fi utile cititorului curios să înţeleagă vremurile şi oamenii ultimelor decenii. De judecat, va judeca singur, în funcţie de motivaţiile sale personale, de opţiunile şi idiosincrasiile sale, de capacităţile sale hermeneutice. Dar are, în orice caz, nevoie şi de „materialul clientului“…

Sînt stimulat să reconstitui fragmente din biografia mea şi de o sumedenie de versiuni mai mult sau mai puţin delirante, lansate pe piaţă de „specialişti“ în teoria conspiraţiei sau, pur şi simplu, de spirite resentimentare, de inşi care reuşesc să te deteste, deşi nu le-ai făcut nimic sau pe care, de multe ori, nici nu-i cunoşti. Voi menţiona, aşadar, în treacăt, şi unele pagini de publicistică suprarealistă, legate de împrejurările pe care le relatez.

Azi, voi povesti cum am ajuns, în decembrie 1989, ministrul Culturii. Mai întîi variantele suprarealiste: 

1) Am făcut parte dintr-un complot pre-revoluţionar! Cînd eram în „aşa-zisul“ exil de la Tescani, am fost vizitat acolo, spune cineva, de Ion Iliescu şi de Virgil Măgureanu, cu care am „definitivat“ scenariul revoluţiei. 

În realitate, Ion Iliescu n-a pus niciodată piciorul la Tescani, iar despre Virgil Măgureanu nu ştiam, în 1989, nimic. Cu atît mai puţin cum arată. (Dar uite că „martorul“ complotului îl cunoştea încă de-atunci, de vreme ce l-a recunoscut!) Pe de altă parte, regret sincer că teoria cu complotul nu ţine. Aş fi fost mîndru să fac parte din înaltele creiere ale schimbării de regim. Dar n-a fost să fie! 

2) Imediat după „evenimente“ l-am linguşit pe Petre Roman, l-am rugat onctuos să mă facă ministru. 

Adevărul este că habar n-aveam cine e Petre Roman pînă în ziua în care am fost convocat la o întrunire în clădirea Ministerului de Externe de atunci (azi, clădirea Guvernului). Lucrurile s-au petrecut astfel: eram la Uniunea Artiştilor Plastici (din care făceam parte, în secţia de critică de artă), pentru o şedinţă de reevaluare instituţională, în urma schimbărilor politice. Un bun prieten, pictorul Florin Ciubotaru, a intrat în cameră şi mi-a spus că sînt căutat de reprezentanţii Frontului. Trebuia să iau parte la o consfătuire a noilor conducători cu reprezentanţi ai societăţii civile. M-am dus şi am dat peste o mulţime de figuri cunoscute, convocate, toate, pentru dezbatere: de la Doina Cornea la László Tökés, de la Mircea Dinescu la Ana Blandiana, de la Sergiu Nicolaescu la Silviu Brucan, de la Mariana Celac la Gabriel Andreescu etc. (nu ţin minte toată lista). Şedinţa (sfîrşit de decembrie) era condusă de Ion Iliescu şi Petre Roman.

În ceea ce mă priveşte, nu mă socoteam – şi nu m-am socotit niciodată – un „disident“ radical. M-am gîndit că fusesem chemat la propunerea lui Dinescu. Altcineva mi-a spus că doamna Cornea ar fi întrebat de mine, observînd ca nu sînt de faţă. Măgulitor, dacă aşa o fi fost! La un moment dat, a apărut ideea că ar trebui schiţată o listă „post-revoluţionară“ a guvernului. Se aşteptau propuneri. 

Mircea Dinescu s-a ridicat şi a spus, cu aplombul cunoscut: „La Cultură e simplu. Îl propun pe Pleşu“. N-au existat obiecţii. Unii nu ştiau probabil nimic despre mine (mă întreb dacă aveam un portret bine conturat chiar pentru dl Roman), altora – oamenilor politici – nu le păsa prea mult de un minister mai curînd ornamental. „Cunoscătorii“ aveau cu siguranţă ochii aţintiţi pe Interne, Finanţe, Apărare, Justiţie… 

Fapt e că propunerea lui Dinescu a fost preluată fără comentarii. Petre Roman a avut, la rîndul lui, o idee pentru Învăţămînt: dl Gheorghe Ştefan. Nici el nu era o figură prea cunoscută (ulterior a ajuns, totuşi, ministru şi s-a dovedit o foarte bună alegere), aşa că m-am trezit intervenind: „L‑aş propune pe dl Mihai Şora“. Îl ştiam din lecturi şi din felurite întîlniri literare şi ştiam şi de episodul consilieratului său pe lîngă Mircea Maliţa, tot la Învăţămînt. La auzul numelui său, s-a auzit o voce, din jurul mesei: „Susţin această propunere!“. Era vocea lui Silviu Brucan. Propunerea a fost acceptată. De restul nu-mi mai aduc aminte. Ba da. A luat cuvîntul, la un moment dat, Sergiu Nicolaescu şi s-a propus singur ministru al Armatei. Dinescu i-a tăiat-o prompt: „Hai, bre, ce-o să zică lumea?! Că avem armată de film, de figuraţie? Să fim serioşi!“. Ana Blandiana şi-a manifestat şi ea dezacordul. Propunerea a fost respinsă, Nicolaescu s-a îmbufnat, dar mai apoi i s-a acordat o compensaţie: să răspundă de armată la nivel politic, din structura CFSN.

Inutil să spun că propunerea lui Dinescu m-a luat prin surprindere. Era ultimul lucru care mi-ar fi trecut prin cap. Psihologic şi contextual, am acceptat cu sentimentul că a refuza o răspundere publică într-un moment de răscruce seamănă a dezerţiune. Nu regret nici azi, dacă mă gîndesc la cîteva isprăvi onorabile ale mandatului meu, încheiat după numai doi ani, prin înlocuirea Guvernului Roman cu Guvernul Stolojan. (Eu însă cerusem deja să plec prin demisie înainte de înlocuirea cu pricina.) Alte detalii – data viitoare.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro