Îndopaţi, în ultimii 25 de ani, cu un discurs parlamentar aiuristic, indigest, complet sterp din punct de vedere doctrinar şi pe fondul debutului campaniei pentru europarlamentare, cu mize ipocrite şi sforăitoare (din care analiştii nu încearcă decât să dea în bobi ca să vadă ce se va întâmpla în celelalte două, intrate deja pe turnantele unei hărmăluieli din care nimeni nu mai pricepe nimic) şi, în general, în pragul unor conjuncturi confuze sau deliberat confuzate, tot mai mulţi cetăţeni de la bloc se întrebă, iarăşi!, unde sunt intelectualii români meniţi, în mintea lor, să apară în piaţa mare, ca nişte iepuri din pălărie, să pună ordine în comunicarea dezlânată a ipochimenilor politici de tot soiul, să o explice pe limba poporului, pe care apoi să-l îndrume cum e bine şi, evident!, să ia atitudine  şi să-l protejeze de zbuciumul sclifosit al proştilor.
Lăsând la o parte faptul că marota cu „intelectualul militant” sau, de-a dreptul, cea cu „intelectualul politician” le-a fost injectată în reflexele de apărare deopotrivă din direcţia comunismului vetust cât şi din aceea a capitalismului vestic, trebuie remarcat că românii fac apel la reperele culturale doar în momentele de confuzie sau de criză, când simt nevoia unor certitudini de care să se agaţe, dar care să le fie obligatoriu şi răspicat raportate în careu de către cei mai răsăriţi dintre ei. Că doar d-aia s-a vărsat pentru ăştia sudoarea clasei muncitoare! Pe fond, este vorba despre năzuinţa secretă a fiecăruia de a experimenta deşteptăciunea doar atunci când e nevoie, însă fără asumarea vreunui risc propriu, ci doar prin delegaţie. În restul timpului, nu-i frământă nici o clipă dacă „dăştepţii naţiei” au mânca, dacă au cu ce să-şi plătească întreţinerea sau ratele la bancă. Ci, invariabil, când vine vorba de asta, „e treaba lor, nu a noastră!”.
De fapt, pentru ei intelectualitatea e un fel de masă indistinctă, o societate anonimă pe acţiuni, înzestrată de la natură cu bicepşi de SMURD specializat în depanarea unor stări conjuncturale. Pentru ei, de pildă, Sergiu Nicolaescu a fost unul dintre intelectualii care s-au implicat. O sută de mii dintre ei au semnat ca Mircea Diaconu, un alt intelectual „de suflet”, să ajungă în PE. Pe aceştia îi ştiu, că „e din filme”. Despre defunctul Ion Dolănescu şi Irina Loghin, ce să mai vorbim? Nu ar fi de aruncat nici cuplul Ion Ţiriac-Ilie Năstase. Pentru ei, un bun politician este Andrei Pleşu, „care scrie la Adevărul şi se bate cu Gâdea la televizor” (deci „hai să ne băgam şi noi în seamă reciproc, să ne dăm cu părerea şi să ne înjurăm unul pe altul”, pe forumul de sub blogul Maestrului!”). Sau Cristoiu, „care e doldora de istorie”. Pentru ei, Patapievici şi Cărtărescu au devenit, din păcate, nişte politicieni rataţi, după ce aceştia şi-au anunţat retragererea din imunditatea publică românească; atunci au ţâţâit puţin din buze a îngrijorare („Ce ne facem, fetelor? Însemnă că e groasâ di tăt!”), apoi, foarte curând, nu i-au mai scos din „şoareci laşi de bibliotecă”. Pentru ei, „ dacă nu şi-ar vinde ţara”, politicieni perfecţi ar putea fi medicii sau informaticienii care pleacă în cohorte peste graniţă sau cei şase puşti care au câştigat aurul european la  Olimpiada Internaţională de Matematică.
Ei trântesc cu pumnul în tejghea şi vor să fie serviţi de chelnerii purtători de creiere, chiar şi după ora închiderii!
Eu nu cred că locul intelectualilor este în arena de unde se azvârle în popor cu pâine şi circ, ci numai în spaţiile interioare ale propriilor vocaţii! Fiindcă cealaltă luptă nu e a lor, doar de acolo îşi pot servi ţara aşa cum se cade. Doar de acolo pot oferi, cu firească pertinenţă, sfaturi. Dacă li se cer. Ceea ce uită cu premediatare cetăţeanul de la bloc este că, pentru a primi sfatul acela genial, în stare să te scoată din rahat, mai trebuie să deschizi şi punga! În cel mai bun caz, intelectualii pot deveni consultanţi ai politicienilor. Pe bani! Şi atât. 
O să încerc să aduc în discuţie un model concret.
Puţini îşi mai amintesc de existenţa, la începutul secolului trecut a Asociaţiei de arte, litere şi filosofie „Criterion”, iniţiată de Petru Comarnescu. O aşezământ  cultural care a încercat să promoveze programatic „noua spiritualitate”, printr-o expunere sintetică traiectoriilor cel mai adesea divergente pe care gravitau convingerile  diferitelor generaţii. Proiectul iniţial prevedea înfiinţarea unei edituri şi a unei reviste, organizarea de  expoziţii şi concerte, tipărirea periodică a unui buletin care să fie difuzat în librării. Toate acestea, cu bani proveniţi exclusiv din vânzarea de bilete la conferinţele publice.
Din această grupare făceau parte, între mulţi alţi vectori culturali ai vremii, Mircea Vulcănescu, Paul şi Margareta Sterian, Dan şi Emil Botta, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian , Marcel Iancu, Zaharia Stancu, Eugen Ionescu, H.H. Stahl, Victor Brauner, Constantin Noica, Marcel Breslaşu, Sandu Tudor, Alexandru Vianu, Haig Acterian, Mihail Polihroniade, Dimitrie Gusti, Mihai Ralea, Alex. Mironescu, Şerban Cioculescu, C. Brăiloiu sau Grigore Gafencu. Din toamna anului 1932 şi până în iarna lui 1933, mai întâi în grădina coregrafei Floria Capsali,  apoi la cafeneaua „Corso” de pe Calea Victoriei şi, până la sfârşit, în aula Fundaţiei „Regele Carol I”, se ţineau, de câteva ori pe săptămână, conferinţe de tip simpozion, sau prelegeri publice, spontane şi vii, urmate de dezbateri furtunoase, în care se abordau teze aflate în contradicţie sau complementare. Mircea Eliade vedea în această emulaţie spirituală fără precedent o „depăşire a momentului universitar în cultură, coborârea intelectualului în arenă, contactul direct cu publicul, îndeosebi cu tineretul”. Scopul declarat: prin disputele inevitabile, dar fertile, dintre generaţiile cu opţiuni ideologice diverse, să se ajungă la o limpezire a marilor probleme ale timpului şi, implicit, prin epuizarea comentativă a tuturor faţetelor chestiunilor puse în discuţie, la o împăcare naturală. Conferenţiarii erau, fără nici o oprelişte, artişti, filosofi, sociologi, ziarişti, pro sau antiamericani sau filofrancezi, oameni cu convingeri de stânga sau de dreapta, burghezi sau mistici, ţărănişti sau liberali.  Teme abordate erau, de asemenea, de o varietate năucitore: se discuta cu aceeaşi patimă despre  Lenin, Freud, Chaplin,  Mussolini, Proust sau Gandhi, ca şi despre soluţiile crizei economice, autarhie, dictatură, civilizaţie, război sau neoimperialismul european. De fiecare dată, la casele de bilete era o îmbulzeală de nedescris şi adesea se produceau busculade.  Deşi adulaţi şi ascultaţi cu maxima reverenţă,  „criterioniştii” au reuşit să-şi atragă ura sinceră a întregului spectru politic, să fie tocaţi mărunt deopotrivă de gazetele radicale de stânga, de dreapta sau de cele democratice şi să fie socotiţi un pericol real de către autorităţi. În 1933, după greva ceferiştilor de la Griviţa şi după asasinarea premierului liberal I.G. Duca, activitatea grupării încetează.
Iată deci că soluţiei providenţiale a „intelectualului-politician” i se poate contrapune o alternativă mult mai aşezată şi mai firească. Nu e musai ca intelectualii să facă politică nici de la tribuna parlamentului, nici de pe fotoliile guvernului. Fiindcă ei pot să lămurească, să „preseze”, să „regleze” sau să influenţeze decisiv politica unei ţări, fără să renunţe la statura academică şi fără să se extragă din rândurile societăţi civile pe care o reprezintă şi care i-a făcut, de fapt, posibili.