Coma intelectuală a stângii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

A fost, şi va rămâne,  o perioadă politică atipică. În care am asistat la o radicalizare fără precedent a poziţiilor principalilor actori politici. Radicalizare ce are încă potenţial de creştere. Parafrazând titlul unui film celebru, este o radicalizare fără cauză. Deşi e plină scena politică de rebeli. Care, în paranteză fie spus, de multe ori joacă teatru.

Radicalizarea  politicii este consecinţa a două procese la fel de penalizatoare pentru buna guvernare. Primul este personalizarea politicii. Partidul, oricare ar fi el, a ajuns să fie identificat cu, şi redus la, liderul care-l conduce la un moment dat. Nu mai este o competiţie între proiecte şi programe, între idei şi politici publice. Este un război între indivizi, în care partidele sunt târâte, şi compromise, fără să reacţioneze. Al doilea fenomen este derivat din primul şi înseamnă renunţarea tot mai evidentă la mecanismele democraţiei interne de partid. Totul se petrece pe fondul dezideologizării vieţii politice. Singura ideologie, dacă putem numi asta ideologie, este oportunismul!

Liderul de moment se înconjoară de yesmani şi începe o crâncenă luptă pentru înlăturarea oamenilor „adversarilor“, după principiul „învingătorul ia totul!“. Deficitul de democraţie din partide, intoleranţa faţă de cei care nu rezonează cu liderul şi nu-l susţin necondiţionat, care-şi permit atitudini critice faţă de el şi faţă de felul în care evoluează partidul în spaţiul public, se traduc printr-un deficit de democraţie la nivelul societăţii. Nu poţi avea un sistem politic democratic, atâta vreme cât partidele sunt, practic, entităţi totalitare!

De unde vine această atitudine? Din lipsa de proiect, dintr-o greşită înţelegere a actului politic. Regret să spun că toate partidele s-au lăsat prinse într-un stupid joc de putere, au plusat permanent în materie de conflicte, au generat isterie şi o atmosferă irespirabilă. În aceste condiţii dialogul între forţele politice a devenit imposibil. Mai grav, isteria şi ruperea punţilor s-au propagat şi în interiorul partidelor, tot pe fondul jocurilor de putere.

Şi PSD este într-o criză de proiect. Şi nu unul care se referă la guvernare, dincolo de câteva decizii absolut condamnabile privitoare la numiri în funcţii şi demnităţi publice. Proiectul la care mă refer se referă la viitorul partidului, la structura sa instituţională şi, nu în ultimul rând, la funcţionarea lui ca o structură democratică. Rezumat, criza internă a PSD vine dintr-un deficit evident, şi condamnabil, de democraţie. Se confundă nişte lucruri, şi este o confuzie gravă. Sigur că trebuie luate nişte decizii, că nu ne putem pierde în interminabile dezbateri despre nimic, până la urmă. Dar nici nu putem accepta decizii luate într-un cerc restrâns, cu ocolirea organismelor de lucru şi de conducere statutare, cu o selecţie a cadrelor aproximativă, după criterii de cumetrie, că dacă există capitalism de cumetrie, de ce n-ar exista şi politică de cumetrie?

Acord tuturor colegilor mei prezumţia de bună-credinţă. Dar în acelaşi timp nu pot să cred că deficitul de democraţie este rezolvat doar de excluderea din mecanismele de decizie a celor care nu sunt “pe linie“. Trebuie ceva mai mult: întoarcerea la fundamentele politicii; pe cine reprezentăm, cum, pe ce valori ne bazăm demersul, ce ideologie promovăm? Până nu vom reveni la un comportament principial (oricât de limbă de lemn ar suna asta!) ne vom tot adânci în criză.

Cea mai proastă abordare ar fi (şi este, din păcate!) cea a „învingătorului care ia totul“. Asta duce la fracturarea partidului, la formarea unei mase de oportunişti care împiedică dialogul între diferitele grupări din partid, care există, sunt legitime, şi cât se poate de în spiritul amintitei democraţii.

Rezolvarea crizei trebuie să înceapă de la recunoaşterea ei, de la o analiză onestă şi deschisă a cauzelor care au generat-o. Şi de la asumarea amintitelor responsabilităţi. Partidul trebuie să redevină partid cu normă întreagă, să nu mai accepte statutul de cumetrie. Nu putem accepta să ne pierdem relevanţa doar pentru a confirma că „Liderul are întotdeauna dreptate!“. Nu, nu are! Şi trebuie să spunem asta ori de câte ori greşeşte. Dar criza nu trebuie scoasă în afara partidului. Nu vom găsi în afara lui nici soluţii, şi nici arbitri. Cu atât mai puţin făcători de pace. România nu mai are pe nimeni capabil să joace un asemenea rol. Şi, ca de obicei, a ales să scoată conflictele politice în afara ţării, mulţi sperând că aşa rezolvă ce nu pot rezolva aici. Ei bine, nici aşa nu este bine. Pentru că aceia la care apelăm nu au cum fi arbitri, că nu sunt „proiectaţi“ instituţional, ca să spus aşa, pentru a fi arbitri, iar, ca să fim noi până la capăt, nici pe aceştia nu-i recunoaştem drept arbitri, îi contestăm. Politica românească este blocată.

Am ajuns să consumăm prea multă energie pentru a „gestiona“ crizele din partid, pierzând din vedere că, până la urmă, ceea ce contează pentru oameni este buna guvernare, economică şi socială. Ar fi la fel de eronat să credem că lucrurile se vor rezolva de la sine. Nu se rezolvă. Mereu va fi cineva care, nemulţumit de una sau de alta, să genereze un nou conflict. Cu sau fără temei, nici nu mai contează. Soluţia crizei trece, deci, prin redemocratizarea partidului, prin revenirea lui la identitatea care l-a consacrat, cea de social-democraţie.

Ceea ce trebuie să facem acum, dincolo de adesea absurdele evaluări, făcute după criterii arbitrare şi de oameni care nu acceptă nici măcar umbra unei transparenţe în demersul lor, este calibrarea politicilor publice, pentru a corecta neîmplinirile din anumite domenii. Politicile publice trebuie să rămână modele deschise, capabile să răspundă schimbărilor de conjunctură. Programul de guvernare trebuie respectat, nu fetişizat, dogmatizat, transformat în Biblie. Avem puterea de a ne asuma erorile şi de a introduce corecţiile necesare. Dar pentru asta trebuie coerenţă în acţiunea guvernamentală şi un partid pacificat, care să se concentreze pe guvernare.

Mai mult, iar eu am cerut asta încă de acum doi ani, trebuie să avem curajul şi determinarea unei ample reforme instituţionale a statului. Avem prea multe instituţii parazitare, care lungesc nepermis actul administrativ şi de decizie, instituind astfel un soi de drept de veto asupra acţiunii Parlamentului şi Executivului. Este o atingere gravă adusă funcţionării democratice a statului român.

O altă acţiune urgentă, cerută de mulţi dintre colegii mei din PSD, este o revizie de fond a cadrului legislativ. Care nu se opreşte la domeniul Justiţiei. În România s-a supra-legiferat, este practic haos, şi în mediul de cultură legislativ înfloresc atât corupţia, cât şi incapacitatea administrativă. Una peste alta, sunt şantiere care ar trebui să fie prioritare pentru partid, şi nu luptele pentru putere, care nu duc nicăieri. Cu atât mai mult că nu sunt nici etice, nici protagoniştii o culme a moralităţii în politică. Sună dur, dar realitatea este şi mai dură.

Din cauza liderului său, care nu poate trece dincolo de dimensiunea de administrator, nu vrea să-şi asume şi dimensiunea de om politic, dar şi din alte motive, PSD are această problemă, a identităţii. Acum îi trebuie în primul rând o identitate ideologică lipsită de ambiguităţi, problemă plastic definită drept „coma intelectuală a stângii“. Asta nu înseamnă că dreapta este mai productivă în materie de idei şi de „ideologie“ decât PSD, dar este problema ei. Eu problema PSD o pun în discuţie şi este obligaţia mea morală să fac asta.

Coma intelectuală a PSD continuă sub anestezia rezultatelor bune obţinute atât în alegerile locale, cât şi în cele parlamentare din decembrie 2016. Nu generăm nicio idee nouă, niciun proiect care să ofere identitate unui partid care dă semnale aiuritoare în toate direcţiile spectrului politic. Mă tem că, în partid, nu am înţeles prea bine sursele succesului nostru, cum nu înţelegem de ce pierdem sistematic alegerile prezidenţiale de aproape două decenii.

Faptul că întreaga stângă europeană pare intrată în aceeaşi comă intelectuală, că nu mai este capabilă să se adreseze celor care au nevoie de politici de stânga, într-o lume dominată de politici neo-liberale, şi unde statul providenţă este demontat bucată cu bucată, nu este o scuză pentru PSD. Este la fel de adevărat că, sub presiunea unor realităţi, economice şi sociale, stânga europeană este obligată să se reinventeze. Viitoarele alegeri europene ar trebui să genereze o dezbatere serioasă despre ce înseamnă, acum, stânga în Europa.

PSD nu-şi asumă faptul că este, aşa a fost să fie, partidul născut din Revoluţia Română, dar şi partidul care, iarăşi istoria a decis aşa, e continuatorul stângii social-democrate de la sfârşitul secolului XIX şi din perioada interbelică. Asta îl obligă, îl face să datoreze românilor un angajament ferm în favoarea democraţiei, a echităţii şi justiţiei sociale.

Un partid de stânga este, prin definiţie, unul critic faţă de capitalism. Nu este o fixaţie, este o datorie. Or, în cazul ultimei crize economice, o criză previzibilă, anunţată chiar de oameni care gândesc cu capul lor, care nu se lasă duşi de valul conformismului şi al gândirii unice, gândirea critică nu a funcţionat. Tot ce am produs, ca soluţie, a fost „austeritatea“. Stânga are mari datorii în această privinţă. Ea, care a avut o tradiţie a criticii radicale a capitalismului, care genera modele alternative, care era lidera dezbaterii de idei, este acum de un conformism şi de o banalitate ideatică greu de crezut. Iar în România mai există încă oameni de stânga, de care pare că nu are nevoie nimeni, care sunt ignoraţi, priviţi ca un soi de curiozităţi, venite din alt timp. Cred că este momentul să scoatem stânga din coma sa intelectuală, şi asta nu se poate fără să elaborăm o agendă de stânga pentru România.

Traversăm o gravă criză de încredere. Este starea generală a societăţii româneşti. Criza de încredere are multe surse, dar un singur efect: proastă guvernare. Fără încredere nu putem construi nimic durabil. Suntem o societate a suspiciunii generalizate, iar isterica „luptă“ anticorupţie nu ne ajută. Am greşit, toţi, şi politicieni, şi cetăţeni, atunci când am înlocuit obiectivul strategic al României post-comuniste, integrarea europeană şi euro-atlantică, obiectiv care a ţinut loc de proiect naţional până la jumătatea anilor 2000, cu „lupta anticorupţie“. Corupţia, reală şi a cărei existenţă nu o contestă nimeni, este doar un aspect al procesului complicat, şi de durată, al restructurării instituţionale a statului, refacerii aparatului său productiv, redefinirea naţiunii şi valorilor care o ţin unită.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite