Un subaltern grandoman, Codrin Ştefănescu, ridică verbul „a putea“ la rang de politică naţională, europeană, mondială. Enunţul lui este uluitor: „Noi facem, pentru că putem să facem“. Deci, facem nu ceea ce trebuie să facem, ci ceea ce vrem noi, pentru că putem. Dar, nu numai teoretic, ci şi la nivelul simţului comun, ca şi al bunului-simţ, aceasta se numeşte „voinţă arbitrară“, aflată în opoziţie faţă de „voinţa raţională“, a omului „cu scaun la cap“. În limbajul lui Kant, pe această cale, Puterea (Macht) este înlocuită cu Forţa (Kraft), iar autorii diverselor decizii şi hotărâri stau când deasupra Legii, când pe lângă ea (la diverse distanţe), numai sub Lege nu stau, pentru că aici nu se simt la ei acasă. Dar, „Voinţa arbitrară“ nu este chiar atât de arbitrară pe cât pare. În spatele ei stau diverse interese, care nu sunt ale cetăţenilor sau ale ţării, ci ale unor „grupuri de interese“, respectiv ale Şefilor acestor grupuri (găşti, mafii etc.).

Cea de-a doua erezie, numită Anarhică sau Anarhistă, se naşte, mai întâi, în conflictele dintre cele trei Puteri ale statului, care nu cad de acord, într-o privinţă sau alta. Un indice al acestor relaţii negative este ceea ce CCR numeşte „conflict constituţional“. În ultima vreme (chiar în ultimul an) aceste conflicte s-au înmulţit, încât  ele ar merita o analiză tehnică specială. Din păcate, CCR nu este o entitate sacră, infailibilă, ca Papa de la Roma. Dacă se va da curs ipotezei lui Tudorel Toader privind soluţionarea „cazului“ Şefei DNA, s-ar putea ajunge la un „conflict constituţional“ între cele două părţi  ale „structurii bicefale“ care este Puterea executivă, deci între Ministrul justiţiei şi Preşedintele ţării. Mergând progresiv, se poate ajunge până la un „conflict constituţional“ chiar şi între CCR şi Preşedintele ţării, adică între Valer Dorneanu şi Klaus Johannis. În războiul dintre cele trei Puteri, Viclenia îşi are rostul ei, iar aici intră în joc „băieţii deştepţi“, însoţiţi, mai nou, de „fetiţele isteţe“. Un exemplu este aici concludent şi suficient. Deşteptul deştepţilor, adică Liviu Dragnea, îl foloseşte pe Tudorel Toader, Ministrul Justiţiei, ca pe un veritabil cal troian, cetatea Troia fiind aici DNA. Din câte am aflat, Elena cea blondă a plecat din cetate, în alte „ţări de soare pline“. Ideea cu calul troian a fost a lui Ulysse, faimos pentru isteţimea lui, pe care Liviu Dragnea nu o egalează, ci doar o concurează. Îi dorim să se întoarcă şi el, cât mai degrabă, în Itaca lui, aflată nu departe, în valea Teleormanului.

La nivelul Guvernului, întreg domeniul financiar, cu „revoluţia fiscală“, este un model negativ exemplar.

La un nivel mai de jos, oricare Parte este un Întreg care, la rândul lui, are alte Părţi. Sub-divizarea poate ajunge hăt-departe, până la subcuantele fizicienilor, sau până la Vidul lui Pascal. Dar, intră aici şi vorba poetului: „Partea părţii împărţite /Dinspre partea cea mai mare /Nu se-ntâmplă chiar nimic, în Lumea asta, /Absolut din întâmplare“. A doua sursă a ereziei Anarhice sau Anarhiste este conflictul dintre Părţile componente ale uneia sau alteia dintre cele trei Puteri. Cum, în tendinţa către dictatură, Parlamentul ocupă primul loc, atunci şi în materie de anarhie - prin simetrie -, tot el este specializat. Intră aici, atât Parlamentul, ales numai de o parte a poporului român, cât şi Guvernul, acesta fiind numit tocmai de alianţa „capro-varzistă“ PSD-ALDE.

Mai întâi, chiar conducerea Parlamentului este una „bicefală“, ea fiind, cum am menţionat, una „capro-varzistă“, date fiind ideologiile celor două partide, care fac, totuşi, aceeaşi „partidă“. Măsurile (virtuale Legi) propuse sau luate în Parlament se schimbă nu de la o lună la alta, sau de la o săptămână la alta, ci chiar de la o zi la alta (de ziua până noaptea sau, mai ales, invers), dacă nu şi între entităţi temporale minime, fie ele ore sau minute.

La nivelul Guvernului, întreg domeniul financiar, cu „revoluţia fiscală“, este un model negativ exemplar. Ministreasa muncii, Olguţa Vasilescu, urcă salariile, pensiile, ajutoarele sociale, alergând ca să ajungă din urmă „Programul PSD“. Oricât de repede s-ar mişca dânsa („Cu creionul pe hârtie“), nu poate ajunge din urmă Programul, aşa cum Achile, „cel iute de picior“, nu poate ajunge din urmă „broasca ţestoasă“. Întrebată de un reporter dacă există un buget pentru aceste măreţe „măriri“, dânsa face trimitere la Ministrul finanţelor, Eugen Orlando Teodorovici, acesta ştiind la câte este ceasul cel financiar. La rândul lui, acesta se referă critic la Banca Naţională, aceasta fiind vinovată pentru deficitul bugetar. Sau, altă poznă, în lumea banilor (nu a celor de Craiova) DNA descoperă, cu mari eforturi, prejudicii în valoare de miliarde de lei. Dar, ANAF nu poate sau nu ştie precis (şi nu se ştie de ce nu ştie)  cum să-i recupereze.

Majoritatea cetăţenilor din România nu s-a prezentat la ultimele alegeri şi nu a făcut-o pentru că şi-a pierdut încrederea în toate partidele, ca şi în Şefii lor.

În sfârşit, probabil că schimbarea premierilor, ca şi a miniştrilor, este exemplul cel mai concludent de anarhie politică, de „voinţă arbitrară“ a Şefului Liviu Dragnea. Pe această cale, predictibilitatea se duce pe Apa Sâmbetei. Predictibilitatea, ca exigenţă a unui Program raţional, nu se asigură nici prin discursuri populiste şi nici prin predici, ci prin analiza atentă a situaţiilor reale, în care este cuprins latent, virtual, chiar Viitorul, fie el I sau II (Exceptând a doua venire a Domnului; să sperăm că nu a domnului Liviu Dragnea). Generalizând, şi în limbajul lui Bulă, în cazul ereziei Anarhice, nu ştie „sula“ ce face „Prefectura“, nici invers. Sau, în limbajul lui Tudor Arghezi: „Nici eu ştiu, nici tu cunoşti / Şi-o să râdem ca doi proşti“. Numai că pe noi, adică pe toţi cetăţenii normali, chiar cu scaun la cap, nu ne încearcă nici un fel de râs sau surâs (ca cel al lui Liviu Dragnea sau Olguţa Vasilescu), ci ne poate încerca doar „râsu’-plânsu’“, despre care vorbea Nichita Stănescu.

P.S. S-a constatat, chiar în chip repetat, că Ideologiile au intrat în criză, o criză de pierdere a identităţii lor. Stânga o coteşte la dreapta, Dreapta o cârmeşte către stânga, Centrul, dacă nu este neutru, rămâne o mască sub care se poate ascunde orice, oricine. Dar majoritatea cetăţenilor din România nu s-a prezentat la ultimele alegeri şi nu a făcut-o pentru că şi-a pierdut încrederea în toate partidele, ca şi în Şefii lor. Membrii PSD, şi mai ales Şeful, se laudă că au fost aleşi de „popor“. Dar, „poporul“ nu este egal cu cei 17% din toată populaţia ţării. Şi aici, Partea este confundată cu Întregul ei, iar un pitic este văzut şi declarat pompos ca fiind Gulliver. Mă paşte gândul că poporul român (majoritatea lui) aşteaptă un Partid nou, cu adevărat nou, şi faţă de care, toate partidele actuale, adică existente azi, să treacă în Opoziţie.