HotNews i-a inventariat apariţiile televizate de la început anului, menţionându-le pe cele anunţate pe site-ul executivului. 32 de apariţii doar în talk-showurile din prime-time, intervenţiile telefonice sau momentele media  de la începutul şedinţelor de guvern (un fel de reality show săptămânal) fiind, deocamdată, nenumărate. Cu câteva eforturi, mutarea sediului guvernului în platoul unei televiziuni sau instalarea unor minicamere video la reverele miniştrilor, premierul ar putea intra în Cartea Recordurilor alături de alte performanţe româneşti precum cel mai lung cârnat din lume, omologată de Sorin Oprescu.

Numărul de prezenţe Tv este neobişnuit de mare pentru un prim-ministru al unui stat din Uniunea Europeană, dar nu reprezintă un caz singular dacă ne gândim  la Silvio Berlusconi fostul premier al Italiei cu al său imperiu media,  care a devenit subiect de studiu pentru ştiinţele politice şi ale comunicării. Nici pentru România fenomenul  nu e nou. Era videopoliticii e posibil să fi fost inaugurată de telerevoluţia din decembrie 1989, de unde şi-au tras originea şi legitimitatea mulţi dintre liderii politici post-totalitari. 

Ion Iliescu, în primele mandate şi Adrian Năstase au abuzat şi ei de televiziune, la fel şi Traian Băsescu. Acestuia din urmă nu i-a numărat nimeni apariţiile TV, dar ne amintim cum intervenea în câte-o seară în direct prin telefon la toate posturile TV pentru a-şi explica o declaraţie făcută cu câteva ore înainte în faţa camerelor de luat vederi  în care  lămurea o altă declaraţie prilejuită de vreun eveniment public  la care participase în dimineaţa aceleaşi zile.

Ce îl individualizează însă pe Ponta în videopolitica românească este că se referă  la proiecţii, nu la realităţi. Prim-ministru proiectează realizări viitoare, lăsând impresia că în timp ce el vorbeşte realitatea se întrupează din cuvintele lui.  Cel mai clar exemplu vine din economie, acolo unde, în timp ce investiţiile străine directe scad dramatic, premierul vorbeşte despre nenumărate companii străine care vin în România şi despre 10 miliarde de euro ce vor fi atrase până la finalul anului.  Victor Ponta aspiră la rolul de tele-demiurg.

Consecinţele videopoliticii pe care o practică politicienii români sunt nefaste. Videopolitica duce la personalizare, la fragmentarea sistemului de partide în jurul unor lideri vizibili mediatic  şi  la subminarea fundamentelor ideologice ale acestuia.   Videopolitica a dat naştere unor noi forme politice, unele maligne, tele-partidele precum PP-DD şi PC în România dar şi în vecina Bulgaria. Ascensiunea partidul ui populist de extremă dreaptă Ataka  a început după ce şi-a fondat propria televiziune Alfa TV.  Şi pentru că simbiotul Ataka a fost de succes, în 2011 a fost creat un alt hibrid, tot populist naţionalist,  Frontul Naţional al Salvării Bulgariei, format din politicieni şi de angajaţi ai postului TV regional Skat. Videopolitica instigă şi la o politică a războiului de care Traian Băsescu s-a folosit şi se foloseşte încă din plin.  Efectele au fost polarizarea politică, divizarea societăţii,  şi scăderea încrederii sociale a  cetăţenilor.  

Vizibilitatea mediatică nu înseamnă transparenţă asupra chestiunilor de interes public, cum încearcă să ne manipuleze politicienii. Prea multă vizibilitate, asupra prea multor lucruri, împiedică vizibilitatea, avertizează filosoful italian Giovanni Sartori. Iluzia de transparenţă pe care o creează Victor Ponta ne împiedică să vedem, de exemplu, clientelismul USL sau realitatea economică. De la opacitatea de dinainte de 1989, politica românească a trecut în cealaltă extremă, maximă vizibilitate, care, paradoxal, înseamnă tot opacizare a chestiunilor de interes public.