AUR - un partid pentru inima românilor

Ne prezentăm plini de emfază şi încercăm să ne convingem mai întâi pe noi înşine că suntem, prin definiţie, fiinţe eminamente raţionale.

Mare parte (sau chiar toate?) din acţiunile pe care le desfăşurăm au un scop precis, calculat cu mult timp înainte, cu un rezultat care va fi în beneficiul nostru.

În niciun caz o astfel de fiinţă cerebrală şi care îşi bazează deciziile pe cele mai ferme fundamente logice nu are cum să ia decizii pripite sau bazate strict pe emoţii, nu? M-am ferit de „greşite” pentru că şi cele mai riguroase calcule pot da, uneori, concluzii eronate. Oameni suntem.

Adevărul, pe care unii l-ar interpreta ca o insultă la adresa capacităţii intelectuale proprii, este că omul este o fiinţă emoţională. Credem că procesul evoluţionist parcurs de atâtea şi atâtea generaţii ne-a eliberat de această povară şi că acum putem să cântărim obiectiv fiecare acţiune pe care urmează să o luăm.

Acum, ca o veritabilă fiinţă raţională şi cerebrală, produs a sute de mii de ani de evoluţie, stând în faţa unei maşinării care nu simte, ci doar calculează, stau şi întorc pe toate feţele momentele în care am luat anumite decizii de-a dreptul tâmpite. De ce am făcut asta? Putem să extindem exerciţiul imaginar la scară macro şi să ne punem aceeaşi întrebare cu privire la lume. De ce a luat, de-a lungul istoriei, omenirea câteva decizii tâmpite când era clar că logica spunea altceva?

Şi ca să nu mai lungesc această introducere deja prea lungă, dezvălui că întrebările mele atât de profunde forează către apariţia şi dezvoltarea partidelor extremiste, cu precădere AUR. Vuieşte Internetul, televizorul ţipă, oamenii arată cu degetul spre gaşca rusofilă a lui George Simion şi cu toate astea, AUR ajunge pe locul 2 în sondaje. Desigur, pot fi ridicate anumite semne de întrebare despre cine şi cum a realizat sondajul, dar parcă e o urmă de adevăr (cel puţin) când vezi că live-ul lui Simion de la Moţiunea de Cenzură a strâns peste 28.000 de redistribuiri.

Nu cred că se mai amăgeşte nimeni în ţara asta şi să încerce să-şi spună altceva. Pe aceste meleaguri predomină conservatorismul. Bine, când „socialiştii” poartă, prin comportament, pecetea elitismului, când „liberalii” sunt reprezentaţi de Orban şi Super-Cîţu şi vorbesc despre implicarea masivă a statului în economie, iar „progresiştii” au rămas la stadiul de corporatişti ţâfnoşi pe Facebook, e greu să te întrebi de ce nu s-a ales altceva. În fine, altă discuţie.

Glonţul CpF a ratat, dar în uralele frenetice s-a pierdut din vedere arma cu care s-a tras. Aceasta există, este periculoasă şi poate fi oricând reîncărcată. Sociali-democraţii şi liberalii de ocazie cunosc de mult realitatea şi amploarea fenomenului conservator din România. De multe ori, lângă aşa-zisele valori proprii au pus o paranteză în care au îndesat până la refuz teme conservatoare (vezi apropierea ambelor tabere de BOR sau licărirea ochilor când vine vorba de patriotism/naţionalism).

Reţinem de aici că românii au fost luaţi drept fraieri. Socialişti, ba chiar şi democraţi când le este convenabili, liberali apărători ai intervenţionismului, centrişti-moderaţi racordaţi la Bruxelles au încercat să pozeze în mai multe ipostaze, doar-doar vor strânge voturi de peste tot. Problema cu această abordare, pe lângă ipocrizie (dar cine mai stă să judece asta când ai la îndemână eticheta pragmatismului), este că deseori oamenii pe care încerci să-i mulţumeşti şi să-i aduci de partea ta au interese divergente. Ce faci atunci?

Le vinzi iluzii frumoase ambelor tabere şi la un moment dat vei satisface doleanţele uneia dintre ele, celeilalte promiţându-i că va veni şi rândul ei. Asta în cazul în care nu le duci cu zăhărelul, le iei votul şi faci ce e în interesul celor care te-au finanţat. Abordarea asta găunoasă a decredibilizat de tot orice actor politic. Alternativele s-au dovedit strivite între lupta cu sistemul şi încercarea obţinerii avantajelor.

Punem cap la cap ideile descrise şi avem în faţă un tablou cu un electorat neprezentat făţiş la nivel înalt (conservatorii) şi partide politice care trăiesc de pe urma electoratelor captive (PSD), care se dezintegrează măcinate fiind de lupte interne (PNL) şi care se îneacă în propria suficienţă (USR). Aceste partide, dar mai ales ultimele două, cu marele ajutor al „îngrijoratului şi neliniştitului” preşedinte Iohannis, au împins în oceanul nereprezentaţilor, alături de conservatori, foarte mulţi oameni. Aceştia pot alege să stea pe margine şi să nu se mai implice în viaţa politică sau să îşi verse frustrările contra status quo-ului.

Aici intervine, providenţial aş putea spune, George Sputnik-ul. De la un partid intrat surprinzător (sic!) în parlament, la al doilea cel mai apreciat partid la momentul scrierii articolului. Cred că acel procent de 20, 6% ar putea fi mai mare, dar unii încă ezită să recunoască că ar vota cu Simion. Pe măsură ce AUR o să obţină puncte procentuale suplimentare, aceste inhibiţii vor dispărea, oamenii tind să se alieze cu grupurile mari.

Haiducul nostru politic a pus de un autocar-studio şi a luat ţara la pas. Mişcare deloc genială pentru că rezultatele erau evidente, dar speculată inteligent pe fondul inacţiunii celorlalţi. Şi aici intervine şi ideea desprinsă din lunga introducere. Omul nu este atât de raţional pe cât se crede, el ia decizii bazat pe sentimente. Nebăgat în seama, minţit şi marginalizat, are acum un personaj cu notorietate care îi vine în bătătura şi îi ascultă micile probleme. Pentru că da, nu totul se rezumă la ţestoasele ucise de plasticul din oceane, la încălzirea globală sau la războiul ideologic dintre SUA şi China. Lucrurile alea sunt departe şi sunt problemele altora.

Unii oameni vor poate un drum asfaltat în faţa casei, canalizare, o şcoală la care copiii să nu moară pentru că au căzut în toaleta din curte sau, dacă-mi este permisă îndrăzneala, căldură şi apă caldă la bloc, într-o capitală europeană (sic!). George Simion nu oferă soluţii, nici n-ar avea cum, alea sunt extrem de nepopulare, iar majorităţile nu le acceptă şi nu vor să le înţeleagă. El vinde lucruri care nu sunt palpabile şi nu pot fi surprinse într-un chart din Excel, dar care sunt mai apropiate şi mai importante pentru omul de rând.

Explică-i tu omului uitat de birocraţii şi politicienii bucureşteni, căruia George Simion i-a trecut pragul casei şi pe care l-a îmbrăţişat că AUR e un partid finanţat de ruşi (aşa, şi? Şi Cioloş e cu Macron!). Sau că aparent AUR este atât de iubit încât oamenii au donat sume mai mari de bani decât au câştigat într-un an! Evidenţiază-i că deşi Simion face live-uri cu mii de urmăritori şi bate ţara în lung şi în lat, el doar ascultă, aprobă, critică tot ce există, dar nu propune şi o rezolvare concretă. Mai spune-i şi că AUR, acest partid anti-sistem care apără românul vulnerabil, când vine o temă sensibilă pentru estabilishment-ul politic actual (ex. creşterea preţului facturilor la energie), războinicii tac mâlc. Sau că deşi sunt naţionalişti convinşi, gata să moară de gât cu globaliştii imperialişti pentru binele românului, caută să se alieze cu europenii ăştia care jefuiesc ţara din 2007 încoace.

Poţi încerca, dar n-ai să faci decât să-i radicalizezi mai tare. Ce vreau să spun este mai uşor cu macroeconomia, urşii polari şi corectitudinea politică pe scări, şi mai abitir cu politica de la firul ierbii, băieţi. Lăsaţi workshop-urile şi meeting-urile pompoase, foarte mulţi absolvenţi de învăţământ mediu şi superior au fost daţi de industriale şi tehnologice.

Nu mai zic de anumite interese ale unora care umblă cu trandafirii în piept ca AUR să crească şi astfel să dea şi ei un preşedinte după turul 2, poate altă dată. Varianta lejeră este să-i lăsăm să crească, să câştige şi să ne uităm cum îşi rup gâtul în timp ce pârjolesc tot pe aici.