Organizaţia pledează pentru acceptarea ordonanţei de urgenţă anunţate de Tudorel Toader, privind rejudecarea proceselor judecate de Completele de 5 de la Înalta Curte, pe motiv că amnistia şi graţierea ar fi soluţii mult mai proaste. Ordonanţa ar duce la rejudecarea punctuală a câtorva dosare, pe când amnistia şi graţierea ar opera global. Argumentaţia APADOR-CH ar fi corectă doar dacă ar porni de la premise corecte.

Analiza APADOR-CH porneşte de la ipoteza că modul de compunere a Completelor de 5 de la Înalta Curte a fost, mai presus de orice dubiu, ilegal - pentru că aşa a zis Curtea Constituţională. Or această ipoteză nu este neapărat corectă. Organizaţia găseşte ca „inexplicabilă“ eroarea în care s-ar fi aflat Înalta Curte în tot acest timp. Dar a fost aceasta o eroare? Este ea chiar atât de inexplicabilă?

În faţa Curţii Constituţionale, şefa ICCJ a spus că soluţia aleasă în 2014 şi perpetuată până în 2018 s-a datorat faptului că în lege erau două articole contradictorii, care nu puteau fi respectate în acelaşi timp decât aşa. Este acesta un argument valid? Nu ştiu, de aceea mă aşteptam ca CCR să mă lămurească.

Or CCR, în opinia majoritară, a ignorat complet acest argument. Nu a spus nici dacă-i bun, nici dacă-i rău, nu a spus absolut nimic. A preluat integral argumentaţia reclamantului (Liviu Dragnea, prin Viorica Dăncilă), i-a dat valoare de adevăr absolut şi a pronunţat sentinţa, fără să clarifice şi argumentele celeilalte părţi. Or eu nu am cum să fiu de acord cu o asemenea manieră de judecată, chiar dacă vine de la Curtea Constituţională.

Codurile de procedură penală şi civilă impun instanţelor regulate obligaţia de a lămuri o speţă „sub toate aspectele“. Adică să dea un răspuns (oricare) tuturor probelor şi argumentelor aduse la judecată: să le accepte, să le respingă, să motiveze de ce. Deşi Legea CCR spune că procedura specifică a acestei instanţe se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, Curtea Constituţională deseori îşi încalcă obligaţia de a lămuri o speţă „sub toate aspectele“.

Mai ales în speţele cu o bogată încărcătură politică, cum e şi afacerea Completelor de 5, judecătorii CCR selectează din dosar doar piesele care susţin o anumită decizie şi le ignoră pe celelalte. Ba chiar îşi motivează deciziile cu argumente aduse de ei în camera de deliberare, fără să fi fost dezbătute în faţa părţilor. Îşi permit să facă asta tocmai pentru că deciziile lor sunt definitive, general obligatorii şi nu pot fi contestate nicăieri. Ele mai pot fi judecate, dar fără niciun efect juridic, doar de opinia publică.

Adăugând la această manieră de lucru şi modul în care sunt desemnaţi judecătorii CCR, adică prin decizie politică, avem reţeta perfectă pentru sentinţe complet vulnerabile în faţa manipulării politice.

Cu adevărat inexplicabil în povestea asta este însă altceva: cum se face că vreme de cinci ani, peste 100 de judecători de Înaltă Curte, sute de procurori şi mii de avocaţi nu au sesizat că aceste complete ar avea probleme de legalitate? S-au înşelat toţi şi au avut dreptate doar cei şapte judecători CCR care au dat verdictul? Cum se face că abia în vara anului 2018 un politician direct interesat (Liviu Dragnea) a observat presupusa ilegalitate şi, în loc să sesizeze o instanţă competentă, s-a dus direct la CCR?

Nu cumva în vara anului 2018 s-a luat politic decizia ca aceste complete să fie declarate ilegale, iar tot ce a urmat nu a fost decât ducerea la îndeplinire a comenzii politice? Răspunsul la această întrebare pare afirmativ şi ni-l oferă chiar Curtea Constituţională.

În motivarea deciziei, după ce constată existenţa unui conflict constituţional între Parlament şi Înalta Curte, CCR reproşează vehement Colegiului de conducere al ICCJ că, fiind un organ administrativ, nu avea calitatea să stabilească alcătuirea Completelor de 5. Şi continuă CCR: fiind compunerea instanţelor o chestiune de procedură, competenţa de a decide legalitatea acestora ar fi trebuit să revină Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi, instanţa supremă a puterii judecătoreşti.

Se părea că, dacă tot a constatat un conflict, CCR i-a identificat corect şi sursa primară: faptul că un organism administrativ (Colegiul de conducere) a luat o decizie care aparţinea unui organism jurisdicţional (Secţiile Unite). Prin urmare, era de aşteptat ca soluţionarea conflictului să fie conformă cu această descoperire: obligarea Colegiului de conducere să trimită chestiunea legalităţii completelor la judecata Secţiilor Unite. Numai că exista un risc iminent: Secţiile Unite să constate că alcătuirea completelor nu a fost ilegală.

Aşa că, atunci când a fost să dea verdictul, Curtea Constituţională nu a soluţionat conflictul în conformitate cu propria-i logică, ci s-a apucat ea însăşi să judece legalitatea completelor - deşi chestiunile de legalitate, de interpretare şi aplicare a legii, nu sunt de competenţa CCR, ci exact a Înaltei Curţi. Cu alte cuvinte, CCR a pătruns în mod nepermis pe teritoriul puterii judecătoreşti şi a decretat că alcătuirea Completelor de 5 a fost ilegală de cinci ani încoace.

De ce a procedat CCR astfel? Comanda politică este doar una dintre ipoteze. O alta e mult mai prozaică: răzbunarea. Să nu uităm că anul trecut, CCR a suferit nişte înfrângeri umilitoare în faţa unor instanţe regulate (Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte), în procese intentate de o avocată şi o jurnalistă. Semizeii de la CCR nu puteau primi o ocazie mai bună ca să riposteze, iar tonul deciziei, cu reproşuri abundente şi contondente la adresa Înaltei Curţi, nu lasă loc la prea multe îndoieli. Desigur, cele două ipoteze nu se exclud una pe cealaltă.

Şi revenind la argumentaţia APADOR-CH: cu o decizie luată de CCR în aceste condiţii, mai putem accepta fără nicio rezervă faptul că alcătuirea Completelor de 5 a fost ilegală mai presus de orice dubiu? Merită să cedăm şantajului PSD?