De câţiva ani încoace, asistăm în sâmbăta mare la aducerea pe calea aerului a Luminii Sfinte de la Ierusalim. Este un întreg spectacol pe care îl regizează Biserica Ortodoxă Română spre uimirea credincioşilor. Şi îmi amintesc ca într-un an s-a implicat şi un politician într-un astfel de demers, la Suceava ajungând două lumini, care de care mai sfântă.

Ce ne-am făcut noi până la înlocuirea pogorârii Luminii cu aterizarea ei? În ce am crezut? Când preotul ne chema din faţa altarului „Veniţi de luaţi Lumină!”, acea lumină nu era cu adevărat una sfântă? Ce se fac credincioşii din satele izolate, în care lumina tocmai aterizată nu va ajunge? Sunt ei văduviţi de sfinţenia sărbătorilor pascale?

Dincolo de ridicolul demersului Patriarhiei de a aduce lumina pe calea aerului, problema este una profundă, cu implicaţii dogmatice. Asistăm la pătrunderea materialismului în practica înalţilor ierarhi. Simplii credincioşi cred că Lumina de Paşti este sfântă pentru că vine din altar, din locul săvârşirii sacerdoţiului. Când preotul îi cheamă să ia Lumină, ei vin cu toată credinţa, fiind convinşi că ea a pogorât, că este semnul Sfântului Duh. Înalţii ierarhi par să nu mai creadă în pogorâre, ci în aterizare. Ce se va întâmpla în ziua când aeronava aducătoare a luminii se va defecta? Credincioşii vor avea mai departe sărbători fericite. Ierarhii, nu.