After

Se discută în prezent, la comisia de resort, un proiect de lege potrivit căruia, dacă ar fi votat, se vor înfiinţa structuri de after school pe lângă parohii. Nu este prima dată când parlamentarii noştri încearcă să reglementeze în domenii complexe afectate negativ de însăşi legile aflate în vigoare.

Plecând de la prezumţia de bună credinţă a iniţiatorilor, proiectul ridică totuşi mai multe semne de întrebare. Sigur, cel mai important este legat de sursa de finanţare, cum se spune în limbajul birocratic. Cine plăteşte? Cultul religios şi/sau statul/comunitatea locală? Altcineva? Prozaică, problema nu poate fi deloc ignorată. În România de azi, cea în care unii politicieni vehiculează interesat conceptul parteneriatului public-privat, a te baza pe practica subsidiarităţii indică o mare doză de naivitate. Deloc încurajat, angajamentul social al sectorului privat se află sub nivelul dezvoltării la care ne-am fi putut aştepta după mai bine de două decenii de liberă iniţiativă.

Responsabilitatea socială este la noi încă într-o proporţie îngrijorătoare sarcină de stat. Ajutoare, facilităţi, înlesniri, gratuităţi, pensii de boală, indemnizaţii, ajutoare, excepţii – bugetele publice sunt sistematic vampirizate de categorii obişnuite să primească mereu, dar niciodată să ofere ceva la schimb. Precum munca sau orice alt fel de angajament în slujba binelui comun. Nu obosesc să repet o constatare cu implicaţii grave: înainte de a fi stat social, cum se autodefineşte în Constituţie, România continuă, în ciuda pagubelor aduse economiei, sănătăţii sau învăţământului, să fie un stat asistenţial. Să negocieze fidelitatea unor cetăţeni prin accesul acestora la cadouri. Să cumpere conştiinţe şi voturi.

Legat de proiectul de lege amintit, confruntaţi cu falimentul politicilor educaţionale, decidenţii noştri încearcă să delege impropriu. Aşa cum executivul, în criză de idei şi ineficient în lupta anticorupţie, măreşte baza de impozitare, parlamentarii vor să lărgească numărul celor implicaţi într-un efort croit însă de la bun început prost. Atâta vreme cât, prin legea asistenţei sociale, statul se declară unicul furnizor de servicii, orice implicare, alta decât cea „oficială“, nu are sorţi de izbândă pe termen lung. Vezi soarta iniţiativelor care se zbat pentru fonduri şi care simt efectele perverse ale crizei. Majoritatea proiectelor filantropice, derulate inclusiv de cultele religioase, se confruntă cu această situaţie.

Pe scurt, proiectul de lege este un cadou otrăvit. În plus, hrăneşte iluzia că, deposedată de către statul modern de atribuţiile sale sociale genuine, Biserica Ortodoxă majoritară poate servi pe post de pompier de serviciu. Or, în general, cultele religioase ar trebui să aibă iniţiativă, iar nu să primească, de la stat, atribuţii. Acesta ar fi sensul parteneriatului prevăzut în legea cultelor. Confruntată cu adâncirea faliei dintre bunăstare şi mizerie, sărăcită de conducătorii ei hrăpăreţi, vândută la mezat şi îndatorată pe termen lung, România are nevoie de solidaritate organizată. Asta însă doar după ce corectăm legile aberante şi miopiile politicianiste. After.