Un concept născut în antichitate, pe care minţile luminate ale diferitelor epoci l-au disecat şi analizat, a fost transformat într-o cutie goală de carton. Atât s-a vorbit, scris şi legiferat pe marginea Democraţiei încât termenul a fost banalizat. Acesta nu mai spune nimănui nimic.

Chiar şi înecată în frivolitate, Democraţia mai dă încă semne de viaţă, trăind prin valorile şi funcţiile acesteia (puterea poporului, libertate, egalitate în faţa legii, pluripartidism etc.) pe care cu greu le poţi eradica.

Cu fiecare lovitură pe care tancul PSD-ALDE & Co a dat-o României, cetăţeni, formatori de opinie sau politicieni aflaţi în opoziţie au sărit, plini de patos, în apărarea Democraţiei. Desigur, gesturile şi combativitatea cetăţenilor sunt de înţeles. Aceştia îşi apără până la urmă o serie de privilegii şi o stare de fapt care îi avantajează în lupta cu cei mari.

Aş vrea însă să analizăm motivele care îi motivează pe ceilalţi politicieni (care nu sunt la putere) să apere Democraţia. Că e corect sau nu, aceştia oricum fac parte dintr-o clasă socială superioară celei din care provine bietul cetăţean, aşa că interesele acestora trebuie să fie de altă natură.

Unul, uşor de intuit, este pur şi simplu demonizarea partidelor aflate la guvernare şi care au majoritate parlamentară, deoarece cei din opoziţie jinduiesc la poziţia lor favorabilă.

Altul, şi aici intrăm pe un tărâm al cinismului pur, este conştientizarea de către „ceilalţi“ politicieni că, de fapt, suveranitatea nu este a poporului român.

Am auzit şi auzim, frecvent, că majoritatea parlamentară PSD+ALDE nu poate tăia şi spânzura în România, pentru că suveranitatea, deci voinţa primă, aparţine poporului român. Sigur, sună bine urechii, dar să stăm strâmb şi să judecăm drept: este oare aşa?

Idealul Democraţiei (nu ştim cu siguranţă dacă al ei personal, dar cel atribuit ei de către oameni) este autoguvernarea. Adică, după un timp şi o serie de reforme, cetăţenii unui stat trebuie să ajungă la nivelul suprem al conştientizării rolului lor şi să se poată guverna de unii singuri, fără intermediari.

S-a încercat acest lucru în Prusia odată cu alegerile din 1848-1849. Întreaga populaţie a fost împărţită în secţiuni de către o mie de persoane, iar membrii fiecărei secţiuni s-au întâlnit fie într-o şcoală, primărie sau altă clădire publică şi şi-au ales un preşedinte. Interesant era că fiecare cetăţean avea dreptul să ia cuvântul, fiindu-i astfel testată inteligenţa fiecărui participant.

La finalul dezbaterilor, preşedintele transmitea rezultatul primarului, iar acesta informa autorităţile superioare. Ceea ce decidea majoritatea se implementa şi nicio modificare legislativă nu putea veni de sus în jos, ci numai de jos în sus, pornind de la oamenii obişnuiţi.

După cum era de aşteptat, experimentul nu s-a mai repetat. Era extrem de dificil să strângi 1000 de persoane într-un anumit loc la o oră şi o dată dinainte stabilite şi să dai fiecăruia dreptul la opinie. Unde mai pui că unii nici nu erau interesaţi sau, foarte important de menţionat, capabili să participe la formularea unor propuneri legislative.

S-a demonstrat atunci, odată pentru totdeauna, că masele nici nu se pot autoguverna şi, mult mai important, nici nu-şi doresc să facă asta. Omul de rând are problemele lui cotidiene, are pasiunile sale personale şi nimeni nu-l poate forţa să facă politică.

Aşadar, s-a renunţat definitiv la această idee şi s-a stabilit că este în avantajul tuturor ca oamenii să desemneze reprezentanţi care să preia responsabilitatea guvernării.

Să conduci un stat nu este deloc o treabă uşoară. Din cauza necesităţilor pe care această treabă le comportă, au apărut politicienii de profesie. Oameni şcoliţi, ca pentru orice altă meserie, să conducă un popor. Atunci omul obişnuit s-a relaxat, satisfăcut fiind că a scăpat de o mare responsabilitate, dar şi mândru nevoie mare că puterea a rămas tot la el. Dulce şi îngrijorătoare naivitate.

Aşa s-a instalat dominaţia aristocraţilor- politicieni, oameni bogaţi, mai marii clipei - în democraţie. Masele n-au rezistat greutăţii autoguvernării şi s-au grăbit să o arunce în mâinile altora. Aceia, purtând masca Democraţiei, s-au arătat prieteni cu oamenii din popor.

Cu timpul, au înţeles foarte bine că nu este nevoie să fie prietenoşi decât în anumite momente şi pentru perioade scurte de timp. Când se apropie alegerile, mai exact.

Atunci scot masca Democraţiei din sertarul prăfuit, coboară din înaltele ţinuturi în care vieţuiesc ani de zile şi încearcă să se amestece cu mulţimea. Cu tot dinadinsul încearcă să lase impresia că se confruntă cu aceleaşi probleme şi au aceleaşi greutăţi. Dar, pentru că este politician, deci automat şcolit în această perfidă meserie, el are şi soluţia.

Să cedezi, de bunăvoie, suveranitatea este o greşeală fundamentală de care suntem toţi culpabili.

Omul, obişnuit cu mersul lucrurilor, îl crede. Vedeţi voi însă, capacitatea de a alege un om capabil este în sine o capabilitate. Mă întreb, aşadar, cum poate un om incapabil să voteze, ca reprezentant şi responsabil cu conducerea ţării, un om capabil?

Fugim, scârbiţi şi dezgustaţi, când auzim de politică. Nu vrem să ne murdărim gulerele imaculate vorbind despre ceva abject. Suntem deasupra acestor subiecte triviale.

Şi mă mai întreb o dată atunci: cu ce drept ne mai plângem atunci că aleşii noştri n-au ochi decât pentru ei?

De ce ne mai miră că parlamentarii votează legi care favorizează infractorii şi dezavantajează cetăţenii? De ce ne mai arătăm surprinşi că instituţiile cheie ale României sunt inundate de amatori, numiţi de amatorii aleşi de noi?

Chiar avem dreptul să rămânem consternaţi că o fată este răpită, torturată şi ucisă pentru că statul, ăla pe care îl neglijăm şi de care ne arătăm scârbiţi, a eşuat?

Să cedezi, de bunăvoie, suveranitatea este o greşeală fundamentală de care suntem toţi culpabili. Cu fiecare exerciţiu electoral pe care îl boicotăm, cu fiecare politician corupt pe care îl votăm „că poate ne dă şi nouă ceva“, cu fiecare abuz nesancţionat şi cu fiecare minciună înghiţită pentru că ne-a fost servită într-un castron oferit de partid la pachet cu 2L de ulei, cedăm puterea, cedăm suveranitatea.

Şi cui? Unor grupuri infracţionale cocoţate în vârful societăţii, care, mulţumite de indiferenţa şi lehamitea noastră, au alterat cu totul Democraţia.

Procesul nu este unul ireversibil. Aşa cum ceva a fost cedat, la fel de bine poate fi şi luat înapoi. Depinde numai de noi dacă vom încerca să ne ridicăm la înălţimea pe care responsabilitatea sarcinii o necesită sau dacă ne vom ploconi, din nou, din comoditate şi naivitate.