70 de ani de Radio Europa Liberă – aduceri aminte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Însemnările mele de azi sunt prilejuite de faptul că în ziua de 4 iulie 2020, se  împlinesc 70 de ani de la prima emisiune a postului de radio Europa Liberă.

Sunetul unui clopot uriaş, achiziţionat printr-o subscripţie publică în urma căreia s-au adunat prin contribuţia benevolă a unui considerabil număr de cetăţeni americani 1.317.000 de dolari, a prefaţat, deloc întâmplător de un Independence Day, lansarea în eter a ceea ce preţ de 40 de ani, până la căderea comunismului în Europa de Est dar şi mult timp după aceea, a însemnat pentru multe, prea multe naţiuni captive un avanpost ale valorilor liberalismului occidental. Un semn al ofensivei publice a diplomaţiei americane, al prezenţei, fie şi numai simbolice a Statelor Unite în Europa Răsăriteană, al credinţei naţiunii americane că greşelile istorice comise, din nefericire, în cascadă la finele celui de-al Doilea Război Mondial nu sunt ireversibile. Că libertatea nu e definitiv pierdută, că transformarea este posibilă şi că ea se poate înfăptui şi prin informare.

Multă vreme sunetul acelui clopot urmate de cuvintele Acesta a fost Clopotul libertăţii pentru a vă reaminti că ascultaţi Radio Europa Liberă a marcat deschiderea programelor zilnice ale Departamentelor naţionale. Mai apoi fiecare secţie şi- a ales un semnal specific, serviciul în limba română recurgând la acordurile primei Rapsodii enesciene şi la vocea de neconfundat a lui Ion Turcu (Armand Gurian, adică Armeniak Kurdîghian).

S-a întâmplat ca prima emisiune, care a durat doar 30 de minute, să fie în limba cehă. Dar, desigur nu întâmplător această primă emisiune s-a difuzat chiar de Ziua Naţională a Statelor Unite. Marcând faptul că, în sfârşit, americanii reveniseră în Europa răsăriteană. De altminteri, mulţi sunt comentatorii care apreciază că înfiinţarea Europei Libere şi, mai apoi, a postului de radio Libertatea, au fost cel mai inspirate gesturi şi acţiuni de politică externă ale Statelor Unite în întreaga Europă răsăriteană.

Imagine indisponibilă

La puţine zile după programul inaugural, pe 14 iulie, a fost difuzată şi întâia emisiune în româneşte, programe în limba română continuând să fie difuzate şi după 1989 până în iunie 1995 de la celebrul sediu din Englischer Garten de la München, iar după aceea de la Praga.

Şi chiar dacă azi emisiunile în româneşte nu mai pot fi recepţionate în România decât pe internet, ele continuă, ţinta lor declarată şi predilectă fiind Republica Moldova. Ţară cu o democraţie încă vădit imperfectă, mereu la răscruce şi cu o evoluţie mult prea mult condiţionată de ceea ce se întâmplă şi se decide la Moscova de o administraţie rusă tot mai fascinată de tentaţia afirmării unor primejdioase şi defel europene tendinţe expansionist-imperiale.

Administraţia Einsehower a decis în 1949 înfiinţarea şi finanţarea mai întâi a Europei Libere şi, trei ani mai târziu, a postului de radio Libertatea, din dorinţa de a acorda posibilitatea exprimării necenzurate unor oameni cu rădăcini ori de abia veniţi, câteodată în urma unor evenimente personale dramatice, din ţările căzute pradă comunismului. O exprimare ce nu putea să se manifeste astfel de la microfonul postului de radio guvernamental Vocea Statelor Unite, Vocea Americii de mai târziu.

Aşa au ajuns să lucreze la Departamentul Românesc al Europei libere mai întâi foşti ziarişti şi diplomaţi din România interbelică. Cu vocile şi gândurile unora dintre cei ce au însemnat „prima generaţie” a Europei libere în limba română am avut şansa de a mă mai întâlni şi eu cu începere din vara anului 1975. Atunci când, în vacanţa de dinainte anului al treilea de liceu (aşa i se spunea pe vremea aceea clasei a XI a), am început să ascult în chip regulat emisiunile postului de radio de la München.

I-am mai „prins” în activitate pe Eduard Motaş (Radu Cristea), în ale cărui sarcini redacţionale figura realizarea programului Din lumea comunistă, trecut mai apoi în grija Doinei Alexandru (Doina Xifta), pe Vladimir Ionescu şi pe Lucian Loga (Octavian Vuia) care au ocupat ,pe rând, postul de director adjunct, pe Preda Bunescu şi el director adjunct şi care fusese chiar directorul Departamentului între 1964 şi 1966, pe Ştefan Aldea (Aristide Burilianu) cu care m-am întâlnit la Radiomagazin, pe Ion Măgureanu (Ion Popa), multă vreme secretar de redacţie la Curentul şi încă şi mai multă coordonatorul Programului politic. Emisiune care, după pensionarea lui Popicu, aşa cum aveam să aflu ceva mai târziu că îi spunea toată lumea în redacţie, va fi coordonată pentru puţin timp de un alt veteran pe nume Victor Cernescu (Romilo Lemonidis), alternativ cu Radu Vrancea (Cornel Ianatoş), transferat temporar de la Radiomagazin. Respectiva emisiune, socotită una fanion a postului, va trece după aceea în grija lui Mihai Şoimu, repede devenit celebru în întreaga Românie graţie legendarului său salut, S-auzim numai de bine! Şi care, la câţiva ani de la venirea de la Vocea Americii, îşi va declina în fine pe post identitatea reală- Mircea Carp. Lui Mircea Carp îi va urma Raluca Petrulian, cea care, după părerea mea, prin inteligenţă şi capacitatea de a realiza conexiuni între subiecte, va aduce la perfecţiune programul a cărui echipă redacţională s-a întărit prin cooptarea lui Victor Moroşan (Victor Eskenasy).

Întâlnirea mea cu aceşti veterani, dar şi cu succesorii lor s-a produs după ce făcusem cunoştinţă cu vocile crainicilor, Cei care citeau, din oră în oră, buletinele de ştiri de a căror linie editorială s-a ocupat preţ de vreo 30 de ani un profesionist de o discreţie exemplară şi de un profesionalism fără egal. E vorba de Mihai Cismărescu, al cărui nume de radio era Radu Gorun. Lui avea să îi revină cu puţină vreme înainte de pensionarea de care nu s-a mai putut bucura, sarcina de a asigura, în condiţii dramatice, conducerea Departamentului. Crainicii aceia de excepţie erau Ioana Crişan (Gertrud Dumitrescu), Anişoara Negulescu (Annie Popper), Ileana Ionescu (Hortanse Cisek), Ion Ioanid, Mircea Jianu (Andrei Dângă) şi, desigur, Ioana Măgură. Singura care avea pentru mine chip căci fusese vreme de vreo cinci ani o apreciată prezentatoare a Televiziunii Române. Lor li s-au alăturat în timp Constantin Zaharia (Carol Zuckermann), Alexandra Polizu, Horia Costescu (Andy Ştefănescu), Ştefan Carabin (Horia Georgescu), Constantin Mănciulescu (Constantin Xifta), Emil Szabo, Ştefan Pisoschi, Ovidiu Schumacher.

Iar cum alături de informarea completă şi corectă, o altă regulă a postului era promptitudinea, foarte adesea buletinele de ştiri erau întrerupte de vocile redactorilor ce îşi anunţau intrarea pe post cu un dătător de fiori, dar şi de speranţă Aflăm în ultimul moment că…. Numele lor: Ion Russu-Şirianu, Mircea Vasiliu, Mircea Ioanid (Hans Acker), Tiberiu Stoian, Liviu Tofan, Edelina Stoian (transferată la Ştiri după o perioadă petrecută la Programul politic), Sandu Greceanu (Alessandro Cifarelli), Radu Pârvan (Liviu Cristea), un pic mai târziu Ileana Giurchescu,Dan Comşa, Andrei Ştefănescu, Traian Lazăr (Traian Bratu) Luiza Cunea, Rodica Dinulescu (Vroni Brunner), George Stana şi foştii crainici Andy Ştefănescu şi Emil Szabo.

Îmi amintesc şi azi impactul avut asupra mea de primele întâlniri cu Actualitatea românească, aflată pe atunci sub conducerea lui Emil Georgescu, secondat de Virgil Galaction (Edgar Rafael) şi de Constantin Tomescu, o emisiune ce a avut mult de câştigat datorită colaborărilor pline de substanţă ale Ancăi Croitoru (Carmen Pompey) şi ale lui Annely Ute Gabany. În anii 80 Actualitatea românească, fără doar şi poate cea mai ascultată producţie a postului, va deveni imbatabilă graţie unei echipe de mari profesionişti, aşa cum erau Neculai Constantin Munteanu, Şerban Orescu, Emil Hurezeanu şi Gelu Ionescu.

Acestuia din urmă i-a revenit deopotrivă misiunea de a completa prin emisiunea Perspective europene oferta culturală a postului, mult îmbogăţită după ce conducerea a fost preluată de istoricul Vlad Georgescu, directorul care a îndeplinit astfel dorinţa legendarului său predecesor, marele, imensul Noel Bernard, ca Europa liberă în limba română să fie un post de radio complet. Perspectivele europene, dar şi Cartea pe unde, emisiune realizată pe rând de Raluca Bogdan (Ioana Angelescu) şi de Vasile Mănuceanu sau Din istoria României, aceasta din urmă inaugurată de Vlad Georgescu încă în vremea directoratului lui Noel Bernard, au stat cu cinste în vecinătatea inegalabilelor Teze şi antiteze la Paris ale Monicăi Lovinescu şi Povestea vorbei a lui Virgil Ierunca. Toate completate de programele muzicale realizate de Cornel Chiriac, Radu Theodor (Radu Maltopol) şi Andrei Voiculescu.

Fireşte, evantaiul acesta de emisiuni, toate aceste voci au avut rolul lor în a mă face să devin un ascultător fidel al Europei libere. Nu sunt însă deloc sigur că postul m-ar fi câştigat în măsura în care a izbutit să o facă dacă la conducerea lui nu s-ar fi aflat jurnalistul exemplar, adevăratul conducător al disidenţei anticomuniste româneşti care a fost până la suspectul său deces din decembrie 1981, Noel Bernard. Omul, gazetarul, directorul ale cărui excepţionale editoriale săptămânale, reunite postum în volumul Aici e Europa Liberă, le mai citesc din când în când şi azi. Câteva dintre ele pot fi chiar ascultate pe site-ul postului.

Acest text este o formă actualizată a unui comentariu publicat pentru întâia oară la data de 5 iulie 2015 pe adevărul.ro         

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite