Privind spre Enescu (I)

Copilul George Enescu (Jurjac), alături de părinţii săi

Ideea de a povesti acest destin nepereche, fără a trăda informaţia exactă, dar adăugând un plus de subiectivitate în interpretarea ei, face un document din volumul de proză „Jurjac“, de Ionel Hristea.

Cum se explică succesul cărţii lui Ionel Hristea despre George Enescu, Jurjac, carte apărută acum peste patruzeci de ani? Poate, în primul rând, avem în vedere faptul că autorul – la momentul respectiv un dramaturg apreciat pentru scrierile sale teatrale şi scenariile radiofonice – a ales calea ficţiunii în scopul de a aduce imaginea compozitorului în mijlocul melomanilor de vârstă tânără. 

Ideea de a povesti acest destin nepereche, fără a trăda informaţia exactă, dar adăugând un plus de subiectivitate în interpretarea şi redarea ei, face din acest mic volum de proză un document. Este vorba de modul în care îl putem percepe în timp pe marele artist, din perspectivă sentimentală. Putem selecta, dintre paginile cărţii lui Ionel Hristea, scrisă cu abilitatea unui dramaturg obişnuit să se adreseze şi radiofonic publicului său, câteva secvenţe. 

Prima vioară

Mai întâi, istoria primei viori a copilului familiei Enescu, numit la acea vârstă Jurjac. Mama îl descoperise, într-o zi, jucându-se într-un fel cu totul special: „Nişte glasuri şi sunete ciudate, care veneau din miezul unui tufiş, mai întâi un scârţâit, apoi un fluierat lung şi neaşteptat de melodios, apoi zgomotul unor beţişoare care loveau o scorbură, mărunt şi ritmic. Toate acestea închipuiau, desigur, o muzică. Şi încă o muzică serioasă, pentru că Jurjac, ascuns de ochii lumii, nu se arăta pus pe glume. Aţa întinsă peste bucata de lemn nu putea să fie decât o vioară. Buzele ţuguiate înlocuiau fluierul şi beţişoarele închipuiau un ţambal. Iar el, George Enescu, era dirijor, instrumentist şi compozitor în acelaşi timp. Ba chiar şi mai mult, era stăpânul absolut al acestei lumi neînchipuit de vaste, căci şi cerul asculta, şi păsările, şi frunzele.

Fireşte, părinţii au comentat această întâmplare, tatăl gândind că modelul fusese, pentru Jurjac, taraful ascultat de copil cu câteva zile mai înainte. Au socotit de cuviinţă să-i facă o plăcere, cumpărându-i o vioară. „Jurjac primi darul cu mirare. Era o mică vioară  de jucărie – ne spune Ionel Hristea – cu trei coarde dar, faţă de singura coardă pe care o închipuise din aţă, s-ar fi chemat că e un progres. Băiatul măsură instrumentul de la un capăt la celălalt, îşi privi tăcut părinţii care aşteptau zâmbetul de mulţumire, apoi, liniştit, aruncă vioara de pământ şi o sparse. După aceea o puse pe foc. Nu vreau vioară de jucărie, spuse George Enescu. Vreau vioară adevărată“. Oricine îşi poate închipui o astfel de scenă ca pe ceva care nemulţumeşte, poate chiar îl supără pe părinte. Lăsând fantezia noastră să improrvizeze, poate că o asemenea întâmplare să fi existat aievea în copilăria lui Enescu. 

Reacţia mai înţeleaptă a celor care îl iubeau nu întârzie însă, căci, ne spune Ionel Hristea, „Mariei nu-i fu greu să-l convingă pe soţul ei să-i cumpere copilului o nouă vioară, dacă nu mare, cel puţin adevărată“. Încercarea aceasta merită considerată ca un semn al destinului căci „băiatul măsură din nou instrumentul de la un cap la celălalt, îşi privi din nou părinţii şi, de data aceasta, şopti sfios: mulţumesc. Apoi – îşi încheie autorul evocarea – nu mai există pentru el decât vioara şi arcuşul. Firele din păr de cal scârţâiau al naibii pe cele patru coarde, dar Maria avea impresia că-l aude pe Paganini. Sunetele îi spuneau acum, la orice oră, unde este şi ce face Jurjac. Apoi îi vestiră primele combinaţii de note, din care se născură, şovăielnic, şi primele melodii. Erau mici minuni, mici sărbători“. ;

Omul din spatele zeului

Parcurgând anii copilăriei, autorul acestor povestiri socoate de cuviinţă să acorde o atenţie deosebită momentelor în care George Enescu, încă copil, ajunge la Viena şi descoperă, treptat, marile personalităţi ale muzicii – nume de legendă care îi vor fi, cum ştim, întotdeauna îndrumar în visele sale de artist. „Lui George Enescu, totul i se părea neobişnuit. Iar mai ciudate decât toate i se păreau inscripţiile de pe unele case: aici a locuit Beethoven, aici a murit Beethoven. Aşadar, cel care scrisese Sonata primăverii, cel care privea încruntat de pe soclul de piatră, locuise ca orice om într-o casă şi murise ca orice muritor“, povesteşte Ionel Hristea.