Aşteptări, îndoieli, confirmări

Ateneu, 4 septembrie, ora 22.30: primul concert al formaţiei „The King’s Consort“ la Bucureşti, cuprinzând oratoriul „Paulus” de Felix Mendelssohn-Bartholdy.

Un text de Ligia Ardelean 

Ştiam câte ceva despre interpreţi şi despre lucrare din imprimări, din ce citisem, inclusiv dintr-un interviu recent cu dirijorul Robert King (foto jos). La observaţia că acest oratoriu (din epoca romantică) nu face parte din repertoriul standard al unei formaţii specializate în muzică barocă, el afirmase că muzica lui Mendelssohn „nu a fost de multă vreme auzită aşa cum a gândit-o el. De aceea în momentul în care o interpretezi pe instrumente cu coarde de maţ şi pe instrumente de suflat mai lejere, tipice secolului al XIX-lea – adică pe ceea ce numim instrumente de epocă – toată orchestraţia aleasă de Mendelssohn capătă sens“. Venea în sprijinul spuselor sale şi caracterul cu totul special al acestei lucrări, de maximă sobrietate în expresie, fără nimic spectaculos ca virtuozitate, fără mari contraste de nicio natură; cu certe elemente originale dar clasicizantă în limbaj, rod al admiraţiei compozitorului pentru muzica barocă, pentru J.S.Bach în special.

Totuşi, când am văzut intrând pe podium nici 30 de corişti, ştiind că la prima audiţie absolută a lui „Paulus” (1836) fuseseră peste 100, cunoscând pe de-altă parte ce pondere are corul în lucrare (ca amploare sonoră, ca întindere a partiturii), am fost sceptică. Neîncrederea a durat însă doar până la prima lui intervenţie, deşi am uitat repede de ea, captivată de felul cum a „construit” Robert King uvertura. După lentoarea (excesivă?) şi parcă înceţoşată a primelor fraze, ca o trezire buimacă din somn, muzica a prins viaţă, vigoare, claritate, într-o gradare măiestrit elaborată; planuri sonore, polifonii mereu mai distincte se reliefau într-o desfăşurare din ce în ce mai animată, mai strălucitoare. Promisiunile din uvertură s-au confirmat permanent până la sfârşit. Ansamblul orchestral are o coeziune şi o maleabilitate extraordinare, instrumentiştii cântă live ca pe disc (aproape), eventualele „pete în soare” pe care le-ai putea sesiza nefăcând decât să le „umanizeze” perfecţiunea. Este desigur şi meritul dirijorului Robert King, cel care i-a ales şi a făcut din ei, în 35 de ani de colaborare, „un brand naţional britanic” apreciat în întreaga lume.

Corul, cel mai important „personaj“

      Revenind la cor, cel mai important „personaj“ din partitura vocală: în pofida alcătuirii numerice camerale, el a răsunat cu neaşteptată opulenţă, cu desăvârşită omogenitate. De la sonorităţi diafane, la izbucniri dramatice, de la desfăşurări polifonice de impecabilă claritate a liniilor melodice la imnuri de o calmă măreţie.

     Cât despre solişti, bas-baritonul David Wilson-Johnson a redat convingător, mai ales în plan expresiv, metamorfoza eroului titular: fariseul Saul din Tars, prigonitorul creştinilor, devenit (în urma viziunii lui Iisus care i-a apărut pe drumul Damascului) cel mai proeminent propovăduitor al credinţei creştine, Apostolul Pavel. Tenorul James Gilchrist a impresionat prin timbrul agreabil, frazarea inteligentă, accentele pertinente, versatilitatea cu care a asigurat mai multe ipostaze: narator, Sfântul Ştefan cel ucis cu pietre, ucenicul Anania, Barnaba – însoţitorul lui Pavel în apostolat –, ba chiar vocea lui Iisus. (O particularitate cu totul aparte, care îndeamnă la reflecţie, este faptul că Mendelssohn încredinţează „vocea lui Iisus” întâi sopranei, în aria „Ierusalim, ţi-ai ucis profeţii”, apoi corului feminin – tocmai în ceea ce te-ai fi aşteptat să fie cea mai dramatică intervenţie a sa, „Saul, Saul, de ce mă prigoneşti?” – şi-n cele din urmă tenorului, în cavatina „Păstrează-ţi credinţa”. Tot în paranteză, deşi de foarte mare importanţă ca ajutor în receptarea acestui oratoriu puţin cunoscut: publicul a avut la dispoziţie libretul tradus în limba română). Neasimilată vreunui personaj, doar cu rol narativ, vocea catifelată, cu sclipiri întunecate şi frazarea elegantă a mezzosopranei Hilary Summers ne-au făcut să regretăm dimensiunea redusă a intervenţiilor sale. Cât despre soprana Carolyn Sampson, i-am admirat sensibilitatea, rafinamentul interpretării şi desăvârşita impostaţie a vocii, bogată în armonice, care a plutit suveran sub cupola Ateneului.

     A fost un eveniment extrem de apreciat şi de spectatori, care nu se îndurau să plece din sală la sfârşit, aplaudând frenetic deşi trecuse de ora unu noaptea.